Skip to content

Ce alegem? Continuarea luptei împotriva corupției sau delirul ultranaționalist al celor corupți?

11 Decembrie 2016

spectrul-politic-modificatAm scris primul meu text în care îndemnam cetățenii să meargă la vot în 2004, în Adevărul de Cluj, pe vremea când eram student și colaborator al acestui ziar. Nu-mi face plăcere să scriu astfel de articole din cel puțin două motive: În primul rând, pentru că am senzația de inutilitate.

Cel mai probabil, cei care nu intenționează să voteze nu vor fi interesați nici de a citi astfel de texte. În al doilea rând, pentru că nu intenționez să fac parte din corul de propagandiști al vreunui partid și nu vreau nici să fiu confundat cu aceștia.

De când am drept de vot, nu am absentat niciodată de la urne. A vota face parte dintre acele drepturi și obligații fundamentale pe care le are un cetățean. Poate că a spune că votul este esențial democrației nu este suficient. Votul este esențial libertății.

Principalul gând cu care voi merge (și) duminica aceasta la urne este acela că trebuie să acord votul meu luptei împotriva corupției. Partidele care s-au manifestat fățiș apărând corupția s-au autoexclus din start din opțiunile mele de vot. Nu mă pot lăsa păcălit nici de cele care și-au însușit înainte de alegeri un astfel de mesaj, nu am creier de găină pentru a nu înțelege sau a uita modul în care s-au comportat în anii precedenți. În plus, știu să citesc încă din perioada grădiniței, e suficient să arunc o privire peste numele din buletinul de vot pentru a ști ce mi se oferă.

Cel de-al doilea gând cu care merg este acela de a-i vota pe cei mai apropiați de mine în privința valorilor în care cred. Pot trece până într-un anumit punct peste diferențe ideologice, nu voi pune însă în nicio situație ștampila pe un partid cu un discurs extremist. Am scris despre acest lucru pe larg în articolul meu precedent.

La fel ca mulți alți români, pe parcursul timpului am votat ceea ce am considerat a fi răul cel mai mic. Păstrând speranța că lucrurile se vor îmbunătăți, o voi face ori de câte ori este necesar.

Spre deosebire de cei care nu intenționează să se prezinte la urne, îi înțeleg pe cei care se gândesc să dea un vot de protest. Am atins acest subiect și într-un articol publicat acum o lună, la debutul campaniei. Nu doar candidatul, ci și votantul poartă responsabilitatea votului dat.

Votul de protest este cu siguranță mai util decât a nu vota. Când nu te prezinți la urne, mesajul tău pentru politicieni este „nu mă interesează, faceți ce vreți”. Nevotând, pentru politicianul lipsit de scrupule, nu exiști. Votul de protest transmite un altfel de mesaj: „mă interesează ce se întâmplă, știu ce se întâmplă, dar nu îmi meritați niciunul votul.”

E adevărat, tipul acesta de vot nu este delimitat prin lege de votul nul în urma unei erori. Legea se poate însă dezbate și amenda dacă există voința publică necesară. Chiar și în condițiile date, un procent ieșit din comun de voturi nule poate da un anumit tip de mesaj societății și politicului. Pornind de la el, un partid politic receptiv, care are sau lucrează cu profesioniști, își poate ajusta în viitor mesajul, poate aduce schimbări la nivel de leadership, în selecția candidaților etc.

Marea întrebare pentru cei care se gândesc la a vota în acest fel este: E înțelept un asemenea vot în situația în care se află astăzi România?

Rezumată în doar câteva cuvinte, această campanie poate fi descrisă astfel: continuarea luptei împotriva corupției versus delirul ultranaționalist al celor corupți. Cei care nu vor să asiste la victoria corupției și a naționalismului extremist nu își permit luxul de a da voturi nule, la fel cum nu își permit nici să absenteze de la vot.

Unul dintre principalele motive pentru care discursul extremist a fost atât de pregnant în această perioadă este absența culturii politice în rândul românilor, temă care apare obsesiv în articolele mele. Cu cât nivelul de cultură politică este mai mic, cu atât extremismul va prinde mai ușor. Cei mai abili dintre politicienii corupți sunt foarte conștienți de acest lucru și s-au folosit de el atât cât au putut.

Deși nu am date sociologice la îndemână, pot afirma fără a-mi fi teamă că greșesc – numărul celor care au cel puțin cunoștințe elementare despre ideologiile politice este extrem de scăzut chiar și în rândul românilor cu studii superioare. Acest fapt explică nu doar ușurința cu care unele partide propagă mesaje extremiste, ci și vraiștea ideologică din rândul acestora. Să nu uităm faptul că partide majore românești și-au schimbat în anii trecuți fără dureri de cap uneori radical ideologia. Alianțele sau fuziunile greu de explicat ideologic au fost și ele prezentate ca fiind ceva firesc. În ciuda acestui fapt, partidele în culpă nu doar că nu au fost sancționate de către electorat, ba în anumite cazuri au fost chiar răsplătite cu și mai multe voturi.

Cameleonice și iubitoare de traseiști, partidele românești sunt grupări foarte pestrițe ideologic. În același partid pot coexista fără mari probleme conservatori, creștin-democrați, liberali, socialiști, republicani și monarhiști, democrați și neofasciști. Dacă aruncați o privire pe afișele și panourile stradale, peste pliantele primite în poștă sau pe paginile de Facebook ale politicienilor, veți observa candidați „de stânga” care propun măsuri specifice dreptei economice și candidați „de dreapta” care propun măsuri specifice stângii economice. Orice este permis, atât timp când votantul poate fi păcălit. Dacă alegătorii ar cunoaște măcar informații de bază despre ideologii, ar putea detecta cu ușurință puzderia de habarnamiști, impostori, populiști, demagogi și extremiști.

Ideologiile politice sunt cel puțin la fel de relevante astăzi cum au fost întotdeauna. Ele pornesc de la asumpții fundamentale despre natura umană și societate și îndeplinesc 4 funcții esențiale: evaluează ceea se întâmplă în societate, oferă o explicație pentru ceea ce se întâmplă, ajută la poziționarea într-un anumit fel față de ceea ce se întâmplă și trasează o cale de acțiune politică stabilind ceea ce se poate și ceea ce trebuie să se facă. În absența unei ideologii bine definită, nu se poate concepe un program politic coerent, iar în absența unui program coerent o țară nu poate fi bine guvernată.

Graficul publicat împreună cu acest articol înfățișează o interpretare a spectrului politic. Îmi aparține, nu este perfect, l-am creat cu ceva vreme în urmă pentru a-l utiliza în cadrul unui proiect educațional. Axa stânga-dreapta oferă o imagine unidimensională a ideologiilor, una prin intermediul căreia se poate înțelege foarte puțin despre acestea. Scopul introducerii celei de-a doua axe, în cazul de față axa autoritarism – libertarianism, este acela de a oferi o imagine mai clară. De exemplu, poate scoate în evidență diferențe semnificative între ideologii care pe axa stânga-dreapta par apropiate. Cele două axe pot fi substituite cu altele, de pildă axa autoritarism – libertarianism poate fi înlocuită cu social conservator – social liberal, așa cum apare în busola politică realizată cu ocazia fiecărui rând de alegeri de către colegii mei din Cluj.

Graficul realizat de mine și busola colegilor pot fi puncte de plecare în a observa discrepanțele dintre identitățile asumate ale partidelor și discursul lor electoral. Busola este concepută pentru a-i ajuta pe cei care răspund la întrebări să își stabilească poziția vizavi de cea a partidelor în spectrul politic. Astfel de instrumente au numeroase limitări și trebuie luate ca atare.

Cel mai probabil, viitorul ne va obliga să vorbim mult mai mult despre ideologii. Până atunci, sper că informația de mai sus vă va fi folositoare în cazul acestor alegeri. Dincolo de poziția dumneavoastră față de corupție, este important să țineți cont și de valorile pe care le aveți sau nu în comun cu partidul cu care intenționați să votați. Sper eu, nu unul extremist.

P.S. Scriind acest text, am realizat cât de puțin s-a vorbit și cu ocazia acestor alegeri despre candidații independenți. Aceștia sunt nedreptățiți atât în legea electorală, cât și de către media și chiar de către alegători. Este foarte posibil ca unii dintre ei să merite a fi votați.

*

Acest text a fost publicat și aici:

https://republica.ro/ce-alegem-continuarea-luptei-impotriva-coruptiei-sau-delirul-ultranationalist-al-celor-corupti

http://dealulmelcilor.com/2016/12/ce-alegem-continuarea-luptei-impotriva-coruptiei-sau-delirul-ultranationalist-al-celor-corupti/

Anunțuri

„Străinii ticăloși împreună cu românii trădători uneltesc împotriva poporului român”. Ideile fasciste din campania electorală românească

11 Decembrie 2016

Mussolini And Crowd

Italian dictator Benito Mussolini (1883 – 1945) saluting during a public address. (Photo by Keystone/Getty Images)

În facultate am avut un coleg înalt, subțire, cu o figură întunecată de cioclu. Nu era sociabil și avea rareori intervenții la cursuri și seminarii. Într-o zi, am plecat concomitent spre casă și am intrat în vorbă. Nu-mi aduc bine aminte cum, dar am ajuns foarte repede la o discuție despre unguri și țigani. Am fost mereu relaxat în discuții pe astfel de teme, în anumite situații, precum cea pe care o istorisesc, prea relaxat, astfel că i-am spus un banc. La gluma mea a răspuns foarte serios, explicându-mi ce crede că ar trebui făcut cu maghiarii și romii din țară. Omul nu știa de glumă.

Naționalismul – credința conform căreia oamenii lumii se împart în grupuri distincte numite națiuni – a fost de la apariția sa la sfârșitul secolului XVIII o sabie cu două tăișuri. Pe de o parte, a condus la formarea și apoi la independența a numeroase națiuni printre care și cea română. Pe de altă parte, a contribuit decisiv la războaie soldate cu un număr inimaginabil de victime, culminând cu rolul său decisiv în cazul celor două conflagrații mondiale. În post-globalizare, o cantitate moderată de naționalism este benefică, îndeosebi pentru prezervarea identității și a valorilor specifice oricărei națiuni.

Marea problemă a naționalismului este că se îmbină foarte ușor cu frica și ura. Atunci când se amestecă împreună cu frica sau ura față de străini devine naționalism xenofob. Când se combină cu teama sau dușmănia față de alte națiuni sau popoare devine naționalism șovin. Când xenofobia și șovinismul ating niveluri suficient de ridicate, atunci dau naștere la nenorociri fără egal.

Spre deosebire de ceea ce se întâmplă în această perioadă în cazul altor state de pe mapamond, în România, la prima vedere, naționalismul extremist nu pare a fi o amenințare iminentă. Fără a aprofunda, pot fi identificate cel puțin două motive pentru care nu a luat amploare:

Primul dintre acestea ține de faptul că nu există o grupare și mai ales un lider politic care să exploateze la cote înalte potențialul unui astfel de discurs.

Cel de-al doilea ține de faptul că în România s-a reușit performanța de a decredibiliza orice, până și naționalismul extremist.  Cine a urmărit cu atenție scena politică a ultimilor ani a putut observa că până și extremiștii autohtoni, poate cu excepția câtorva țicniți veritabili, sunt niște impostori.

La o analiză mai atentă însă, se poate observa că se întâmplă totuși ceva pe scena politică românească cel puțin la nivel discursiv, atât în cazul partidelor mici, cât și în cazul partidelor mari. Pe felia de tort electoral alocată naționalismului, cu discursuri variind de la moderat la extremist, se bat în primul rând partidele aflate în jurul pragului de 5% necesar intrării în Parlament: ALDE-ul lui Călin Popescu-Tăriceanu care a înglobat PC-ul „profesorului” Dan Voiculescu, PMP-ul lui Traian Băsescu care a absorbit partidul „interesului național” UNPR al lui Gabriel Oprea, ANR – adică Marian Munteanu și moaștele dezgropate de un avocat a ceea ce a fost cândva PNȚCD  și, distingându-se prin discursul de hazna, PRU sau ceea ce are PSD în fundul curții.

De asemenea, naționalismul apare frecvent ca temă la PNL și PSD, începând cu uzul de ie patriotică, adesea brodată industrial, de exemplu în India. Deși la nivel de partid cele două au avut grijă să se ferească de a-și asuma mesaje extremiste (de exemplu PSD s-a folosit de PRU și de media de partid în acest scop), ambele abundă de indivizi posesori ai unui discurs ușor caracterizabil ca fiind de extremă.

Dacă ar fi vorba doar despre naționalism, fie el unul cu nuanțe extremiste, poate că nu ar fi un motiv major de îngrijorare. Dar este mai mult decât atât. Dacă punem cap la cap o serie de mesaje care predomină în discursul politicienilor români și în media aservită partidelor, putem observa că din cumulul lor reiese o anumită ideologie. Iată-le rezumate și interpretate pe cele care mi s-au părut a fi cele mai revelatoare:

Amenințarea străinilor ticăloși și a trădătorilor supuși acestora. Acest tip de mesaj are ca punct istoric de pornire „nu ne vindem țara” și este folosit în mod deosebit de politicienii care au dat cu capul de lege. Sună cam așa: Străinii ticăloși împreună cu românii trădători uneltesc împotriva poporului român. Nu se știe cu precizie ce vor, dar cu siguranță este foarte rău. Probabil că vor tot, tot ce a mai rămas. Cel mai recent exemplu: evreul ungur miliardar Soros și fiul nelegitim al acestuia făcut cu o unguroaică, pe numele său Dacian Julien Cioloș.

Inamicul istoric extern. În principal rușii. Se știe, fiarele Pământului. Și musulmanii, așijderea. Maghiarii care ne înjunghie ba prin față, ba pe la spate împreună cu rușii. În șoaptă – evreii, firește. Americanii și alți vestici, care țin România la rang de colonie și complotează pentru arestarea liderilor politici patrioți și cinstiți.

Inamicul intern. Cei care dezbină națiunea. Pe de o parte, agenții lui Soros infiltrați în politică, media, societatea civilă. Pe de altă parte, „grupări organizate de elemente incitate, multe dintre ele drogate” care nu se supun voinței de natură divină a politicienilor. Golanii acestor vremuri, „tinerii frumoși și  liberi”, expresie care în orice scop ar fi folosită enervează pe toată lumea.

Poziția privilegiată a bisericii.  România se numără printre puținele locuri din lume unde nu  doar dreapta politică este foarte habotnică, ci și stângă. De fapt, între ele este o veșnică întrecere în făcut cruci și pupat moaște. Nimeni nu trebuie să atenteze la drepturile și interesele bisericii, care sunt sfinte, limitate doar de Dumnezeu. Biserica trebuie să primească mulți, mulți bani, fiindcă Dumnezeu are și El nevoile Sale, iar raiul presupune multe cheltuieli. La schimb, preotul îți spune cu cine trebuie să votezi ca să-ți fie bine pe Pământ și după.

Fundamentalism creștin în detrimentul umanismului secular. Nu vrem diversitate, vrem… uniformitate. Sau uniformizare. Nu vrem. Homosexualii sunt suboameni, nu trebuie să aibă drepturi. Dacă vor căpăta, ne vor invada precum creaturile acelea din Lord of the Rings. Cei care nu au familie nu sunt apți pentru a conduce. Cei care nu cred în ce credem noi, mai devreme sau mai târziu, se vor duce dracului.

Rasismul. Noi albii creștini contra „arăboilor” teroriști, necivilizați, nespălați, inferiori oricum i-ai privi. Nu trebuie primiți în Europa, în niciun caz în România, pentru că sunt un pericol, sunt dușmanul. Nu are importanță că mor copii la porțile Europei,  nu e treaba noastră. Avem destule probleme la noi în țară. De exemplu arabii autohtoni – țiganii – care vin tot de acolo de undeva. Și aceștia ar trebui împachetați și trimiși înapoi de unde au venit.

Cultul tradiției și refuzul modernității.  Orice femeie politician trebuie să aibă cel puțin o ie în garderobă. Și un batic. Ar putea apărea și în protecția muncii pentru politicieni, la secțiunea uniforme obligatorii. Despre tradiții nu trebuie să știi mare lucru: mămăligă, sarmale, mici, toate sunt specialități dacice. Religie, superstiție, zodiac, vrăjitorie merg bine împreună, sunt de la străbuni. Important e să știe electoratul că ești român neaoș sau româncă sadea, iar acesta nu este format din cunoscători fini precum Leșe. Progresul cultural și, adesea, știința, pot fi trecute cu vederea. În plus, provin de la Occidentul destrăbălat și decadent. Atât timp cât nu implică limuzinele germane și telefoanele inteligente, care nu pot lipsi niciunui politician oricât ar fi de negerman sau de neinteligent.

Glorificarea națiunii. Românii noștri sunt deștepți fără egal, au făcut și au dres, au inventat tot, sunt cei mai mari scriitori, cei mai mari sportivi. Uite ce a făcut cutare în America și cutare în Franța. Acasă n-au prea făcut, dar nu fiindcă nu i-am lăsat noi, alții le-au pus piedici. Avem un trecut glorios, toți știm cât de tare i-au bătut Ștefan și Mihai pe turci pe la 1800. Părem noi inferiori pe ici pe colo, dar ne prefacem, istoria a dovedit că suntem superiori.

Dispreț față de idealurile democratice. Zi de zi, la televizor,  vă spunem adevărul și în niciun caz nu facem propagandă și manipulare. Sorosiștii fac! Nu dăm mită electorală, ci ajutor pentru cei nevoiași. Și oricum, nu dăm doar noi, dau și ceilalți pentru că așa e creștinește. Nu plimbăm votanții cu autocarele partidului în ziua alegerilor, asigurăm doar transport public gratuit. Nu vă faceți griji, mașinăria noastră este mai eficientă decât mașinăria celorlalți.

Cultivarea fricii.  Unul dintre mesajele preferate ale politicianului corupt alături de amenințarea străinilor. Dacă ai dubii în privința unui politician, după ce rostește cuvintele „în țară domnește frica”,  poți avea certitudinea că e corupt. Instituțiile statului în frunte cu DNA sunt instrumente de persecuție și chiar tortură. Dacă nu se tem încă,  românii ar trebui să se teamă. Dacă le este frică, atunci să voteze partidul nostru. Partidul nostru le poate înlătura orice frică.

Apărarea corupției.  Politicianul se adresează cetățeanului presupunând că privirea acestuia  este la fel de ageră precum a unei cârtițe care s-a uitat în soare.  „Nu suntem toți neam de hoți!”  „Dacă suntem toți corupți, nimeni nu e!” În Parlament nu se apără unii pe ceilalți, este apărată democrația de justiție.

Superioritatea politicianului asupra omului de rând. În democrație suntem toți egali în drepturi. Numai că soarta ne-a împărțit în două. Politicieni și p… popor. Politicienii au imunitate și privilegii. Poporul are p… politicieni.

Apelul la frustrările cetățenilor. Ei vă taie salariile! Noi nu, noi vi le creștem, așa cum vi le-am crescut și în trecut. Cum adică nu vă amintiți?

Folosirea forței. În Parlament există un deputat  pe nume Eugen Nicolicea (PSD) care a depus de curând un proiect de lege prin intermediul căruia ar urma să se înființeze, spune eminența sa pe model american și francez,  Garda Națională a României, structură de tip militar care va funcționa sub controlul Parlamentului. La nivel de partid, deschizător de drumuri, PRU a înființat „Patrula lui Vlad Țepeș”, faza incipientă a falangei Reich-ului celor o mie de ani de hoție. Poate că ați râs, însă poate fi foarte dificil să râzi în timp ce mănânci bătaie.

Nu știu dacă v-am amuzat sau nu. Eu mă recunosc vinovat, am râs uneori pe parcursul campaniei deși poate nu trebuia să râd. Nu trebuia să râd pentru că toate elementele de mai sus compun o ideologie care se numește fascism. Fie că ați observat, fie că nu, politica românească duhnește de aberații precum cele de mai sus. De acord, o parte dintre ele pot fi puse pe seama populismului de doi lei, a demagogiei sau prostiei.  Da, poate că pe alocuri am forțat nota pentru a face textul mai citibil. Însă, fără nici un dubiu, există potențialul politic și apetență în rândul populației pentru fascism. Lipsesc, deocamdată, doar politicienii care să nu știe de glumă.

Am vorbit în acest text despre naționalism, ultranaționalism și fascism fără a aduce în discuție noțiunea de patriotism. În încheiere, vreau să explic de ce, pornind de la o întrebare: Ce înseamnă pentru dumneavoastră a fi patriot?

Să te mândrești cu reușitele altora, cu o istorie în parte adevărată, în parte omisivă sau mincinoasă, cu mitul inferiorității superioare a poporului român? Să-i urăști pe conaționalii de alte etnii sau pe străinii de care poate ne leagă mai multe rele decât bune?

Pentru mine patriotismul înseamnă a trata avuția publică, patrimoniul național, ceea ce ne aparține nouă tuturor românilor, cu aceeași grijă cu care ne tratăm bunurile personale. Mai mult decât atât, mult mai mult decât atât, pentru mine a fi patriot înseamnă a-ți iubi cu bune și cu rele compatrioții.

La ce politician ați observat dumneavoastră, începând cu președinții Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Iohannis și  toți prim-miniștrii pe care i-a avut România din 1990 încoace patriotism conform interpretării de mai sus?

Să-i lăsăm la o parte pe politicieni. La cât de multă ură există între români, lipsă de respect și delăsare putem pronunța „patriotism” fără a ne fi măcar puțin rușine? Eu, nu.

*

Acest text a fost publicat și aici:

https://republica.ro/zstrainii-ticalosi-impreuna-cu-romanii-tradatori-uneltesc-impotriva-poporului-roman-ideile-fasciste-din

http://dealulmelcilor.com/2016/12/strainii-ticalosi-impreuna-cu-romanii-tradatori-uneltesc-impotriva-poporului-roman-ideile-fasciste-din-campania-electorala-romaneasca/

Efectul Trump

17 Noiembrie 2016

a5cc5e7151ca878c9a894d7cee17bf514eba4840

(Foto Guliver/Getty Images)

Omenirea este un veșnic copil de grădiniță. Are o memorie și o atenție de scurtă durată, o rațiune foarte limitată, din când în când mai face pe ea. Dacă cineva îi spune ceva ce nu vrea să audă, își bagă degețelele în urechi și cântă un cântecel.

Nevenindu-i să creadă că americanii l-au ales președinte pe Donald Trump,  de câteva zile plânge cu un ochi și râde cu celălalt.  Firi dintre cele mai sensibile, românii înclină către jale, fiind, la fel ca întotdeauna pe parcursul istoriei, mult prea atașați de soarta marilor popoare.

Cei care nu sunt copleșiți de sughițuri se pot întreba de ce au votat americanii în acest fel. Pot încerca să identifice cauzele profunde care i-au netezit candidatului republican drumul către Casa Albă și, eventual, aspectele „tehnice” care i-au permis acestuia să câștige. Separându-se de cei care prevestesc sfârșitul lumii, pot examina ce reprezintă și ce nu reprezintă motiv de îngrijorare.

Acestea sunt și obiectivele mele într-o scurtă analiză scrisă la rece, câteva zile după aflarea deznodământului acestor alegeri.

Președintele Trump este în primul rând rezultatul corupției, lăcomiei, prostiei și îngâmfării elitelor care conduc SUA. Corupția și lăcomia sunt cele care au ținut americanul de rând în mizerie și întuneric, până când, pentru cel puțin o parte a populației, s-au atins limitele suportabilității. Prostia acestor elite a adâncit și mai mult falia dintre ele și omul obișnuit. Poate cel mai grăitor exemplu în acest sens este cel al corectitudinii politice care a întrecut orice limite, devenind nu doar o formă de cenzură și de control la nivel de exprimare, ci și la nivel de gândire. Îngâmfarea este cea care a dus atât la desconsiderarea populației, cât și subestimarea lui Trump, permițându-i acestuia să-și învingă treptat competiția până la vârful sistemului.

În al doilea rând,  Președintele Trump este rezultatul nivelului scăzut de educație și, în mod deosebit, educație politică în rândul majorității americanilor. La fel ca și românul obișnuit, americanul de rând a fost ținut, mai mult sau mai puțin intenționat, așa cum afirmam și mai sus, într-o stare în care să înțeleagă cât mai puțin. În timp însă, mulți americani au  realizat că sistemul despre care li s-a spus mereu că funcționează în beneficiul lor este mai curând opusul și au devenit din ce în ce mai hotărâți împotriva acestui sistem. Înzestrați doar cu o spoială de cultură politică, nu au fost capabili însă de a face diferența între ceea ce îi poate salva și ceva ce are toate șansele să îi arunce și mai adânc în mizerie.  Drept urmare, au votat Trump.

În al treilea rând, Președintele Trump este rezultatul voinței elitelor americane antisistem.  Nu, pe Donald Trump nu l-au votat doar proștii din America, așa cum mulți proști din România par a fi convinși. Mulți oameni inteligenți și pregătiți l-au votat, de exemplu, pentru că l-au considerat mai ușor de supravegheat și de ținut în frâu decât mult mai „iubita” de către sistem Hillary Clinton. Dacă au avut sau nu dreptate rămâne de văzut.

Deși Donald Trump are o serie de calități care nu-i pot fi negate, ascensiunea și victoria sa se datorează cel puțin în egală măsură adversarilor săi. Nici republicanii, nici democrații (cu excepția lui Bernie Sanders) nu au fost capabili să trimită în competiția pentru funcția supremă în stat candidați demni de Casa Albă. Campania făcută de către Hillary Clinton și echipa ei ar putea fi introdusă în viitoarele manuale de științe politice la secțiunea: cum poți da greș într-o cursă electorală. Un personaj bidimensional, extrem de ușor de asociat cu sistemul corupt,  pe care a stat lipit în permanență abțibildul „FAKE” (fals), candidata democraților a fost capabilă să comunice cu electoratul american doar prin intermediul unor clișee corecte politic, reproduse cu o abilitate asemănătoare unui copil de școală primară.

Într-o bătălie dominată de ipocrizie și minciună, Donald Trump nu putea să iasă decât în avantaj mulțumită calităților sale native și stăpânirii la cel mai înalt nivel a comunicării de tip teleshopping. Campania murdară, în care nu s-a pus nicidecum accentul pe proiecte ci pe lovituri între picioare, activitatea neîncetată de propagandă și manipulare îndeosebi în sprijinul lui Clinton a mijloacelor de informare controlate politic, toate acestea l-au favorizat până la urmă pe Trump, întărindu-i acestuia imaginea de unul contra toți, de om contra sistem.

În timp ce exploatarea ignoranței, rasismului, xenofobiei, fanatismului religios, misoginismului caracteristice unei părți mult prea mari a populației americane i-a adus voturi dar s-a întors și împotriva sa, mesajul antisistem a fost utilizat de către Trump cu maximă eficiență: „Mișcarea noastră are ca obiectiv înlocuirea unui establishment politic eșuat și corupt cu un nou guvern controlat de către voi, poporul american” spune candidatul republican la începutul unui discurs excepțional, cu care ar fi putut câștiga alegeri oriunde în lume.

Ce va face și ce nu va face Președintele Donald Trump în următorii patru ani pot spune cu precizie doar cititorii în stele, foarte numeroși zilele acestea din câte se poate observa.

Oricine a urmărit cu atenție întreaga campanie începând cu alegerile primare republicane a putut constata că Trump nu este nicidecum un prost, ci, dimpotrivă, un individ deosebit de inteligent și abil politic. De asemenea, omul de afaceri devenit politician a demonstrat pe tot parcursul campaniei că are o mentalitate de învingător. Această atitudine îl va ajuta foarte mult atât în impunerea proiectelor interne, cât și în politica externă. Cu certitudine, nu va fi pentru nimeni un adversar facil.

Trump, astăzi în vârstă de 70 de ani, a fost toată viața sa un businessman. Cel mai probabil, va gândi politica externă a țării sale tot ca un om de afaceri. Dincolo de afirmațiile sale bombastice, experiența acumulată pe parcursul vieții îl va determina să urmărească interese globale ale SUA cu aceeași tenacitate cu care și-a construit propria imagine și imperiul financiar. Aceeași experiență îl va face deschis la negociere, dar și dispus să sacrifice pioni pentru câștiguri mai mari. Și dacă am adus vorba despre pioni, pentru micii aliați precum România, cel mai probabil va oferi cel puțin aceleași garanții ca și până acum, însă, ajustând prețul în funcție de contextul intern și internațional.

Greu de spus dacă Trump își iubește într-adevăr țara așa cum a afirmat de nenumărate ori. Mult mai observabil este însă faptul că își iubește propria legendă. De aceea, se poate presupune că ambițiile sale politice nu se vor limita doar la un al doilea mandat. Narcisismul său nemăsurat este principalul indicator al faptului că își dorește să rămână în istorie ca un mare președinte.

Și mai greu de spus este în ce crede și în ce nu crede dintre lucrurile pe care le-a afirmat pe parcursul campaniei.  Ceea ce a demonstrat însă este că poate fi foarte adaptabil în funcție de interesele pe care le urmărește.

Principala îngrijorare legată de noul președinte al SUA ar trebui să fie aceea că acesta nu crede tocmai în obiectivul principal pentru care a fost votat – și anume – înlocuirea establishmentului politic eșuat și corupt cu unul în serviciul poporului american.  Dacă va sprijini sau chiar întări în interes personal sistemul împotriva căruia a promis să lupte,  va deveni un personaj mai periculos pentru SUA și întreaga lume decât dacă ar duce la îndeplinire toate neroziile pe care le-a susținut în campanie.

Dincolo de personajul vremelnic care o conduce, cele mai mari îngrijorări ar trebui să provină din vulnerabilitățile și neajunsurile democrației americane. Depărtarea din ce în ce mai mare a politicului de cetățeni, adâncirea faliilor din societatea americană, numeroasele probleme economice și sociale care nu-și găsesc rezolvarea, amenințările de pe scena internațională – la care s-ar adăuga mandatul unui președinte care să agraveze și mai mult lucrurile – ar putea aduce aproape de colaps cea mai puternică democrație a lumii.

Mai mult decât atât, aproape toate aceste vulnerabilități și neajunsuri se regăsesc în cazul tuturor celorlalte democrații de pe Glob, foarte multe dintre acestea neavând  mecanisme de protecție la nivelul celor ale democrației americane. Prin modul în care a abordat aceste alegeri, Trump a deschis deja larg (și) porțile extremismului în întreaga lume. Mai rămâne ca prin acțiunile sale în calitate de președinte să îi încurajeze sau întărâte și mai mult pe toți nebunii lumii, într-o renaștere a extremismului la nivel global. Acesta ar putea intra în istorie ca „efectul Trump”.

Este momentul ca omenirea să-și scoată degetele din urechi. Dacă nu-și va asuma sau nu va reveni la o serie de valori fundamentale, pornind de la respectul față de ființa umană, atunci viitorul ei va fi în pericol așa cum nu a mai fost niciodată.

*

P.S. Dincolo de ce se întâmplă cu marile puteri ale lumii sau între acestea, statele mici precum România și Moldova au puterea de a hotărî în privința propriului destin. În ciuda rezultatului alegerilor de ieri, cetățenilor Moldovei nu li s-au închis porțile Europei Mari. Cât despre cetățenii României, pe 11 decembrie avem șansa de a vota nu doar pentru o Românie liberă de corupție, ci și pentru o Europă mai puternică. În afara Europei nu ne așteaptă nimic bun.

*

Acest text a apărut și aici:

https://republica.ro/presedintele-trump-este-in-primul-rand-rezultatul-coruptiei-lacomiei-prostiei-si-ingamfarii-elitelor-care

http://dealulmelcilor.com/2016/11/efectul-trump/

România nu poate fi salvată de o mână de oameni

7 Noiembrie 2016

1524140_10203558401705836_4911187384044987012_o„Sanjûrô este un ronin, un samurai care nu aparține unui clan. În 1860, la sfârșitul shogunatului Tokugawa, acesta hoinărește prin Japonia, câștigându-și existența de la o zi la alta. Ajuns într-un orășel sărac, ruinat de lupta dintre două clanuri de bandiți, acesta are de ales între a-și continua drumul, a se alătura unuia dintre clanuri sau a lupta împotriva bandiților pentru a elibera orașul.”

Cu aceste cuvinte am început, cu doi ani și jumătate în urmă, fiecare primă întâlnire avută cu elevii câtorva colegii din Brașov, în cadrul unui proiect de cultură politică pe care l-am desfășurat pe cont propriu. Le-am povestit tinerilor despre personajul principal al filmelor Yôjinbô(1961) și Tsubaki Sanjûrô (1962) de Akira Kurosawa, în încercarea de a-i convinge să nu rămână indiferenți la ceea ce se întâmplă în societatea în care trăiesc. Cu același scop scriu și acest text.

Treizecideani (traducerea lui Sanjûrô) este un român. Îl poate chema Douăzecideani sau Șaptezecideani, nu contează. În 2016, trăiește într-o țară săracă și înapoiată, ruinată de clanuri de bandiți. Are de ales între a pleca într-o altă țară, a trăi pentru tot restul vieții sale ca o victimă, a se alătura unuia dintre clanuri sau a lupta împotriva bandiților pentru a se elibera și a elibera țara în care trăiește.

Îmi este greu să îmi imaginez că mai există astăzi mulți oameni în România care să se îndoiască de faptul că țara aceasta s-a aflat în toți acești ani de așa-zisă democrație pe mâna unor clanuri de bandiți. Clanuri care uneori s-au luptat între ele pentru supremație, alteori, când și-au simțit amenințate interesele, și-au dat mâna spre binele lor comun. Oriunde doi români discută politică, poți afla câte ceva despre „hoții din politică” și despre „cum a fost furată această țară”. În ciuda acestei conștientizări cvasiunanime, majoritatea locuitorilor acestei țări par a fi cel puțin resemnați cu viața pe care sunt nevoiți să o trăiască.

PSD, PNL, ALDE, PMP, PRU, UDMR – toate aceste partide au reprezentat și reprezintă cumulul intereselor meschine ale acestor clanuri. Sunt aceiași indivizi sau cel puțin același tip de indivizi de 26 de ani încoace, combinați în vechi sau noi șerpării aflate într-o nesfârșită orgie. „Rechizitoriul” nu ar încăpea în Biblioteca Națională, oricine a trăit în România în ultimele decenii ar putea contribui lejer cu zeci sau sute de pagini despre fărădelegile comise.

Doi colegi „contributori”, Sebastian Burduja și Alin Iliescu, au explicat foarte bine într-un text publicat zilele trecute cum partidele menționate mai sus iau și cu ocazia acestor alegeri votanții drept proști, inserând șmecherește în liste electorale câteva nume respectabile, doar pentru a ascunde în spatele acestora puzderia de personaje dezagreabile. Au explicat, de asemenea, cum aceste alegeri au fost în mare parte „rezolvate” prin revizuirea legii electorale în așa fel încât să servească cât mai bine intereselor de partid. Florin Negruțiu a scris despre pomana electorală, tradiționala flegmă pe fața oamenilor onești care au muncit și muncesc în această țară. Toate acestea procedează un Parlament și mai odios decât cel pe care România îl are astăzi. Unul în care, va trebui să mă credeți pe cuvânt deocamdată, multe dintre personajele noi, aparținând în mare parte generației mele, ne vor face să ne fie dor de Oprea sau Hrebenciuc.

Nu mă număr printre cei care își doresc ca anumite personaje politice „să crape” din punct de vedere fizic. Însă îmi doresc foarte mult să văd partidele și politicienii care au ținut țara aceasta în întuneric pe parcursul întregii mele vieți crăpând din punct de vedere politic. DNA și celelalte instituții similare ale statului au rolul de a combate corupția din punct de vedere juridic. Din punct de vedere politic, combaterea corupției nu poate aparține altcuiva decât cetățenilor. De aceea, trecând peste orice i-ar putea separa, oamenii cinstiți din această țară trebuie să aibă ca principal obiectiv înlăturarea definitivă a acestor clanuri de bandiți de la putere. Până când acest lucru se va întâmpla, România nu va avea viitor. Nu va fi mai bine în spitale, nu va fi mai bine în școli, statul nu-și va trata altfel cetățenii, nu vor exista condiții de muncă mai bune decât acum, nu va exista infrastructură mai bună, România nu va face față problemelor interne și amenințărilor externe, pe scurt – nu se va trăi mai bine în această țară.

De fiecare dată când port o astfel de discuție cu cineva, mă întreabă ce se poate face.

Putem să nu mai votăm aceste partide. Continuând a alege între ele cu iluzia că unul ar fi mai puțin murdar decât celelalte nu ne va duce într-o situație diferită de cea în care ne aflăm astăzi.

Fiecare dintre noi poate contribui la procesul de educare politică, fără de care nu putem avea nicio speranță de mai bine. Stă în puterea fiecăruia a vorbi cu cei apropiați – părinți, bunici, prieteni, colegi – explicându-le de ce aceste grupuri nu trebuie să mai ajungă la putere. E un proces anevoios, dar în timp și cu suficientă răbdare, din ce în ce mai mulți oameni vor înțelege și nu-i vor mai gira politic aceeași indivizi corupți.

Dacă vrem să scăpăm de ei, trebuie să mergem la vot! Nu doar la finalul acestui an, de fiecare dată. Așa cum sunt ele, atât cât poate oferi România, alternative există iar oferta are tot potențialul de a se îmbunătăți în viitor. USR, alte formațiuni noi sau independenți, lăsându-i la o parte pe extremiști, printre aceștia există politicieni necompromiși care merită șansa de a demonstra ce pot să facă.

Mă aștept ca, după ce am scris aceste cuvinte, să se găsească persoane care să mă acuze: „Aha, deci asta faci de fapt, propagandă ascunsă pentru USR!” Ei bine, nu am nicio dorință să fac, principalul argument fiind acela că nu m-au convins nici pe mine. A vota USR doar pentru a le lua bandiților consacrați fotoliul de sub fund nu este sau cel puțin nu ar trebui să fie pentru nimeni o condiție suficientă. Noii politicieni mai au o lună pentru a demonstra că sunt mai mult decât răul cel mai mic, că sunt cu adevărat o alternativă.

Nu pot garanta că USR nu este și, mai ales, că nu se va transforma la rândul său într-un clan de bandiți. Însă, în timp ce în cazul USR nu poate fi exclusă în totalitate posibilitatea, în cazul partidelor menționate mai sus există certitudinea.

Cei care până în 11 decembrie nu vor identifica pe nimeni care să îi reprezinte în Parlament, pot lua cu ei un pix, desena pe prima foaie goală un chenar, scrie în interior „Niciunul” și să aplice ștampila peste. De acord, votul de protest nu rezolvă nicidecum problema, dar măcar astfel, până când noi alternative politice vor apărea la orizont, până când legea electorală va fi din nou amendată (dacă nu se poate altfel atunci sub presiunea străzii, servind de această dată interesele cetățenilor), am avea un anumit tip de evidență și, poate, un punct de plecare pentru cei care încă ezită să se implice în politică.

Afirm cu fiecare ocazie, drepturile și îndatoririle cetățenilor trăitori în democrație nu încep și nu se termină cu actul de a vota. Atunci când se rezumă doar la atât sau nici măcar la atât, foarte curând acei cetățeni nu vor mai trăi în libertate. Petiționarea, urmărirea îndeaproape a activității aleșilor, protestul se numără printre instrumentele democratice pe care oamenii le au la îndemână pentru a-și apăra drepturile. Un mandat parlamentar sau de orice alt fel nu trebuie să țină obligatoriu 4 ani. Cetățenii pot solicita demisii și alegeri anticipate atunci când politicienii calcă în picioare încrederea care le-a fost acordată. O sută de mii de oameni în stradă uniți în spatele unei idei pot schimba destinul unei țări.

România nu poate fi salvată de unul sau de o mână de indivizi, la fel cum nu poate fi nici dusă în prăpastie de unul sau de o mână de indivizi. Viitorul acestei țări se află în mâinile fiecăruia dintre cetățenii săi.

*

Acest text a apărut şi aici:

https://republica.ro/romania-nu-poate-fi-salvata-de-o-mana-de-oameni

http://dealulmelcilor.com/2016/11/15880/

 

Trei motive majore de îngrijorare după alegerile locale

15 Iunie 2016

a7a9013dbe737906e333d2f499eab8b93b28d64c

(Foto: Inquam Photos / Liviu Florin Albei)

 

Mă așteptam ca până acum să iasă la suprafață videoclipul  înfățișându-i pe soțul, primarul și 2 x doctorul Pandele, pe nașul Becali și pe profesorul Voiculescu  dansând pe melodia „Happy” a lui Pharrell Williams la aflarea veștii că Gabi Firea a lor a ajuns mai marele Capitalei.  Întrevedeam și un răspuns din marile orașe ale țării, înfățișându-i dansând fericiți, printre alții, pe Cherecheș, Muntean, Scripcaru sau pe Lia Olguța Vasilescu. Poate după alegerile de la toamnă.

Cei care speră să trăiască într-o Românie mai bună decât cea de astăzi pot avea multe motive de îngrijorare după aceste alegeri. Iată trei dintre acestea, cele mai serioase:

Rezultatul alegerilor lasă să se înțeleagă că majoritatea românilor nu sprijină lupta împotriva corupției

Faptul că unii dintre românii au votat politicieni corupți este până la urmă o atitudine onestă într-o societate dominată de necinste. Să nu ne ascundem cu toții după o coadă de mătură, dacă un număr însemnat dintre concetățenii noștri nu ar fi prieteni cu ea, corupția nu ar mai fi nici pe departe un fenomen atât de răspândit. Satisfacția pe care mulți o au atunci când mai marii politicii și îmbogățiții din hoție sunt scoși în cătușe de la DNA nu este nicidecum echivalentă cu dorința de a trăi într-o societate mai curată.

Deși nu pot fi de acord, pot înțelege de ce dintre mai mulți corupți, în lipsă de alternative, alții au ales să pună ștampila pe cel care le-a părut a fi mai competent. Pot înțelege neîncrederea oamenilor până într-un anumit punct justificabilă în justiție și în instituțiile statului. Nu sunt câtuși de puțin surprins de faptul că în ciuda tuturor evidențelor, un număr mare de indivizi sunt în continuare păcăliți să pună ștampila pe oricine și orice. Aproape că m-am împăcat cu ideea că o parte considerabilă a societății nu este preocupată câtuși de puțin de treburile cetății și nu depune nici măcar minimul efort de a se prezenta la vot. Discuția poate fi una foarte lungă, însă concluzia va rămâne aceeași: viitorul României este decis de oameni care prin votul lor sau prin indiferență și neimplicare girează politic și implicit moral corupția.

O astfel de atitudine din partea majorității lasă să se înțeleagă că lupta împotriva corupției nu este rezultatul voinței poporului român. Revalidarea celor corupți la putere transformă combaterea corupției într-un demers impus din exterior și susținut de către o minoritate gălăgioasă.

Politicienii corupți au conștientizat această stare de fapt și vor deveni din ce în ce mai abili în a o folosi în favoarea lor.  Din ce în ce mai frecvent în discursul lor apare „voința noastră, a reprezentanților celor mulți” împotriva „voinței unor grupuri marginale”.

În aceste condiții, dacă nu se întâmplă ceva dramatic în profunzimea societății românești, e doar o chestiune de timp până ce lupta împotriva corupției va eșua.

Românii nu au cultură politică și nu înțeleg democrația

După zeci de ani de totalitarism, românii nu aveau cum să înțeleagă la începutul anilor ’90 democrația. Douăzeci și șase de ani mai târziu, procesul de învățare se dovedește a fi extrem de anevoios. Fiecare rând de alegeri arată că populația țării este în continuare în cea mai mare parte a sa needucată politic. Nici nu se pune problema ca oamenii să înțeleagă mecanismele pe alocuri complexe de funcționare ale democrației, din păcate pentru cei mai mulți este dificil chiar și a-i identifica trăsăturile de bază.

Oricât de mult s-a vorbit despre acest lucru, milioane de români nu par a înțelege importanța de a participa la vot. Mi-ar plăcea să-i văd cel puțin pe cei cărora le pasă dar consideră că nu au pentru cine opta că se prezintă la vot,  desenează la sfârșitul buletinului de vot un chenar, scriu în interior „Niciunul” și pun ștampila. Chiar dacă nu există în acest moment cadrul legal care să valorifice o asemenea opțiune, procedând astfel se poate transmite un mesaj pe care absența de la urne nu are cum să îl transmită.

Oricât de banal ar părea în teorie, oamenii nu înțeleg că alternativa la un mare partid nu este obligatoriu celălalt. Atunci când se impune, și astăzi se impune, contestarea întregii clase politice de un număr semnificativ de oameni va da naștere la alternative și poate chiar determina partidele existente să aducă anumite schimbări.

Cei mai mulți dintre cetățeni nu înțeleg că drepturile și obligațiile lor nu încep și nu se încheie cu acțiunea de a vota. Politicienii trebuie ținuți mereu din scurt, trebuie să fie în permanență conștienți că oricând acționează împotriva intereselor oamenilor vor fi trași la răspundere de către aceștia.

Mult prea frecvent apar opinii care susțin că unora dintre cetățeni ar trebui să li se ia dreptul de a vota. Că majoritatea în necunoștință de cauză ar trebui să lase deciziile în mâinile unei minorități într-un fel sau altul superioare. Am observat adesea indivizi, mulți dintre aceștia educați, afirmând că „democrația este o porcărie”. Astfel de poziții nu au cum să ducă spre corijarea societății în care trăim,  pot duce doar către extremism.

Faptul că o mișcare extremistă nu au luat avânt în România până în acest moment ține foarte mult de lipsa de „profesionalism” și seriozitate a extremiștilor autohtoni. Însă evoluția politicii românești din ultimii ani poate duce în viitorul nu foarte îndepărtat la ascensiunea unei astfel de forțe  sau poate chiar împinge partidele majore existente spre poziții extreme.

Noile generații nu sunt mai bune decât precedentele

Ultimii ani au demonstrat că tinerii politicieni sunt în cea mai mare parte a lor copii mai mult sau mai puțin reușite a predecesorilor. Această realitate tristă nu se rezumă însă doar la sfera politicii, societatea românească și în mod deosebit actualul sistem educațional par a fi incapabile de a forma la scară largă tineri cu o altfel de mentalitate și un altfel de comportament. În condițiile date, nici nu au cum. Ce lecții pot învață tinerii politicieni în urma alegerilor din 5 iunie? Ce învață tinerii jurnaliști de la cei care se ocupă zi de zi cu succes de manipulare și propagandă? Ce învață de la cei care astăzi clamându-și obiectivitatea își spun jurnaliști iar mâine se afișează politicieni? Ce învață de la cei care s-au îmbogățit prin corupție și, care, proaspăt eliberați din detenție, apar zi de zi la televizor? Ce învață de la cei care își cumpără diplome așa cum își cumpără șosete? Ce învață de la părinții lor care fie nu se prezintă la vot, fie votează indivizi despre care știu foarte bine că reprezintă ce este mai rău în societate?

Cu fiecare zi în care sprijinim sau tolerăm corupția ne adâncim și mai mult în mocirlă, ne compromitem viitorul și pe cel al generațiilor următoare. Cu fiecare palmă pe care o dăm democrației, ne îndepărtăm și mai mult de ea, către ceva mai rău. Cu fiecare zi în care continuăm ca și până acum, distrugem orice șansă ca România să fie cândva mai bună.

Ceea ce ar trebui să înțeleagă până și cei mai corupți dintre români este că în felul acesta ne îndreptăm către dezastrul tuturor.

*

Acest text a apărut și aici:

http://republica.ro/trei-motive-de-ingrijorare-dupa-alegerile-locale

http://dealulmelcilor.com/2016/06/trei-motive-majore-de-ingrijorare-dupa-alegerile-locale

Zâmbetul „premierului” Liviu Dragnea

13 Iunie 2016

Gabriela_Firea_Liviu_Dragnea_(1)

(Foto: http://www.psd.ro)

Sper ca statul român să emită cât mai curând timbre cu zâmbetul pe care Liviu Dragnea îl afișează începând de duminica trecută. Ar fi păcat să nu rămână și pentru generațiile viitoare. Ar putea chiar face parte dintr-o serie intitulată „Zâmbete pesediste”, începând cu cele de neprețuit ale lui Ion Iliescu și Adrian Năstase.

Are și de ce să zâmbească liderul PSD, alegerile acestea i-au ieșit de minune fără ca de data aceasta să mai fie nevoit să riște o condamnare. În urma lor, și-a întărit poziția în partid și în țară. Dacă inima lui poftește, după alegerile din toamnă care se arată la rândul lor foarte promițătoare, ar putea fi viitorul prim-ministru. Tot ceea ce mai trebuie să facă până atunci este să îl gâdile pe burtică pe Marele Licurici până când acestuia vor începe să-i placă pesediștii.

În cea mai mare parte, PSD a câștigat aceste alegeri încă de acum un an, odată cu pseudoreforma electorală realizată în parteneriat cu PNL. Pe 5 iunie a venit doar confirmarea: votul într-un singur tur i-a adus partidului împreună cu UNPR și ALDE peste 1700 de funcții de primar, iar votul majorității consilierilor județeni care a înlocuit votul direct al cetățenilor îi va aduce cel puțin 27 de președinții de consiliu județean dintr-un total de 41.

Cireașa de pe tort, Dragnea a reușit acolo unde iluștrii săi înaintași au eșuat, și anume să câștige Primăria Generală a Capitalei și toate primăriile de sector. O performanță atinsă nu într-un context oarecare, ci la doar 6 luni după ce oamenii cereau pe străzile Bucureștiului demisia Guvernului PSD condus de către tovarășul și prietenul Victor Ponta.

Toate acestea sună aproape ca o apologie la adresa președintelui PSD și a partidului pe care acesta îl conduce. Ca de fiecare dată însă, rezultatul se datorează în mai mare măsură cetățenilor decât politicienilor. Nu, nu este vorba doar despre votanții PSD, arătați și de data aceasta cu degetul de către o parte a societății care prezintă la rândul său deficiențe majore în a înțelege democrația. Este vorba despre lipsa generală de interes a oamenilor pentru  legi de primă importanță cum este legea electorală, fapt care a permis politicienilor să opteze pentru ceea ce le-a convenit mai mult. Absenteismul la vot, pe care partidele mari mizează de fiecare dată, a făcut restul. Tot dezinteresul pentru politică și neprezentarea la urne vor aduce cel mai probabil zâmbetul sub mustața lui Dragnea și la toamnă, de data aceasta după un rând de parlamentare foarte reușite.

Așa cum PSD a fost și de această dată consecvent, și PNL și-a respectat tradiția postdecembristă: 0% preocupare pentru binele cetățeanului, incompetență și aroganță fără margini.

În timp ce PSD a marșat pe metoda de campanie Cozmâncă versiunea 4.0,  marea strategie de campanie a PNL a fost jocul la fentă. De la primarii cu probleme penale vopsiți în independenți, la candidaturi „sclipicioase” gen Marian Munteanu, tot ceea ce a încercat PNL să facă a fost să-și păcălească adversarii și electoratul.

O tentativă de fentă a fost și punctul culminant al campaniei lui Cătălin Predoiu,  care încurajat de propria galerie cu „Fă-l că nu știe!”, a încercat să-i ia mingea lui Nicușor Dan, doar pentru a-și băga singur,  în limbaj fotbalistic, „iarba în fund”. Rezultatul: 31% la 11% pentru tocilarul nepenelist. Dacă în politică ar exista rușine, Predoiu și toți cei implicați în campania pentru capitală ar trebui să umble în următorii 4 ani cu pungi de hârtie pe cap.

Pentru Gorghiu și Blaga, dezastrul din capitală, faptul că PNL și PDL la un loc au obținut cu aproximativ 600  de funcții de primar mai puțin decât PSD și doar un sfert dintre președințiile de consilii județene reprezintă o victorie fără precedent. Cu perseverență, după alegerile din toamnă s-ar putea lăuda cu performanțe similare PNȚCD-ului condus de către Pavelescu.

USB este unul dintre puținele demersuri politice care a reușit să capitalizeze de pe urma dezgustului pe care o bună parte a românilor îl au față de clasa politică. Însă reprezentanții săi, cât și cei ai celorlalte câteva inițiative politice similare din țară, parafrazând un celebru citat din filmul The Dark Knight, par a fi la acest moment noii politicieni pe care această țară îi merită și nu cei de care ar avea nevoie. Nepregătiți pentru lupta politică, cu o lege electorală total împotriva lor, o parte dintre ei netalentați sau lipsiți de charismă, nu au avut nicio șansă împotriva adversarilor mult mai versați, beneficiari ai unor bugete incomparabil mai mari și sprijiniți de mașinăriile marilor partide.

Deși votul prin reprezentare proporțională este cel puțin în teorie prietenos cu formațiunile mici, partidelor de tip USB nu le va fi mai ușor nici la parlamentare. Împotriva PSD și PNL nu poți concura cu succes fără lideri puternici și charismatici și, mai ales, fără unitate. Politicienii de tip nou trebuie să găsească resursele necesare pentru a participa împreună la alegerile din toamnă.  Mai mult decât atât, vor trebui să convingă un număr cât mai mare de cetățeni că odată ajunși în Parlament nu se vor îmbolnăvi de aceleași boli de care suferă restul clasei politice.

PSD și PNL sunt incapabile de a se reforma. De fapt, însăși ideea de reformă în cadrul acestor partide este o prostie, o găselniță menită a-i prosti pe proști.  Reforma în cazul lor ar însemna, fără nicio exagerare, retragerea din politică a tuturor liderilor începând cu Dragnea, Blaga sau Gorghiu, până la președinții organizațiilor de tineret din țară. Și nici măcar astfel nu ar exista garanții pentru o politică mai curată. Același lucru este valabil pentru ALDE, UNPR sau PMP, întruchipări ale aceluiași rău.

În aceste condiții, sunt de înțeles speranțele pe care o parte a societății și le pune în USB și formațiunile similare noi apărute. Rămâne ca ele să confirme demonstrând toleranță zero la corupție și uși închise pentru traseiștii politici.

Cu o aroganță demnă de micii politicieni care s-au crezut mari în politica românească a ultimelor decade, președintele PNL Alina Gorghiu afirma zilele trecute că „nu se poate face politică fără partide”. Așa este. Însă nu ar fi nicio problemă pentru democrația din România dacă  în viitor s-ar face politică fără dumneaei, fără Blaga, Dragnea, Ponta, Băsescu sau Udrea, fără PNL, PSD și celelalte partide plămădite din același aluat, reprezentante ale unui sistem care a ținut această țară în corupție și mizerie vreme de un sfert de secol. Ba din contră, cu excepția celor menționați și a grupărilor pe care le reprezintă, ar fi mai bine pentru toată lumea. Nu pot decât spera și eu că astfel de vremuri nu sunt foarte departe de noi.

 *

Acest text a apărut și aici:

http://republica.ro/zambetul-zpremierului-liviu-dragnea

http://dealulmelcilor.com/2016/06/zambetul-premierului-liviu-dragnea

 

Pentru a învinge terorismul islamic, Occidentul are nevoie de autoanaliză

2 Aprilie 2016

Cauzalitate. Ceva îi determină pe anumiți indivizi care se identifică prin apartenența la civilizația islamică să comită atentate teroriste în cele mai reprezentative orașe ale civilizației occidentale. Ce anume? Care sunt cauzele acestor atacuri și ce vor să obțină prin intermediul lor cei care le-au orchestrat?  S-a vorbit și s-a scris foarte mult despre terorism și în aceste zile, liderii politici, ca de obicei, s-au lamentat și au făcut promisiuni. Însă puține voci au încercat să ofere răspunsuri la aceste întrebări esențiale. Și mai puține au subliniat faptul că efectele pe care lumea le trăiește astăzi au la bază cauze ce țin foarte mult și de acțiunile sau inacțiunile Occidentului.

Imperialismul și interesele marilor puteri

Timp de mai bine de o mie de ani, civilizația occidentală și cea islamică și-au disputat supremația, până când, prin intermediul revoluției industriale, puterile vestice au luat avansul decisiv. Mai mult decât o reușită a Occidentului, decăderea Islamului a fost rezultatul incapacității acestei civilizații de a ține pasul cu istoria. Opace la progres de la un anumit punct și măcinate de probleme interne, cele mai puternice state musulmane au pierdut lupta cu ele însele înainte de a pierde lupta cu adversarul. A mai fost necesar aproximativ un secol până ca imperiile coloniale ale Vestului, la concurență cu Imperiul Rus, să înglobeze aproape întreaga lume islamică, excepție făcând doar ceea ce mai rămăsese din Imperiul Otoman și câteva teritorii disputate cu rușii sau otomanii (Persia, centrul Peninsulei Arabice).  Harta de mai jos prezintă situația globală cu doar un secol în urmă (1914), la debutul Primului Război Mondial, printre ale cărui cauze principale s-a numărat și imperialismul.

Așa cum putem găsi pentru aproape orice, putem identifica și anumite aspecte pozitive ale colonialismului. Însă acestea pălesc în fața crimelor comise, a exploatării nerușinate sau a ținerii în loc. Au trebuit să treacă două conflagrații mondiale pentru ca musulmanii să își poată obține independența. O libertate în cele mai multe cazuri mai mult pe hârtie, deoarece marile puteri au continuat să controleze destinul acestor state. Timp de patru decenii, Occidentul și Uniunea Sovietică au jucat „Friptea” și „Ptiu, ptiu, dictatorul meu!”, fără a le păsa de numărul uriaș de victime și dezastrul provocat. După dispariția URSS, rămasă singura superipocrizie a lumii, SUA a avut nevoie de un 11 septembrie 2001 pentru a realiza că politica sa în regiune a fost catastrofală nu numai pentru statele de acolo, ci pentru întreaga lume. În anii care au urmat, beneficiind de sprijinul netăgăduit al aliaților săi, a abordat o politică și mai greșită, adâncind și mai mult această parte a lumii în întuneric. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici în perioada recentă. În ciuda pierderilor de vieți omenești, cel puțin un sfert de milion (ONU, 2015), în ciuda faptului că focul din Siria începuse să arunce scântei peste Mediterană riscând să arunce în aer întreaga Europă, în loc de a se concentra pe găsirea soluțiilor necesare pentru pace, puterile occidentale au perseverat în a juca aceleași vechi jocuri cu Rusia și Turcia.

Interesele marilor puteri și slăbiciunile interne moștenite au făcut ca generații după generații de musulmani să trăiască în război, sărăcie și dictatură. Viața în astfel de condiții poate cu ușurință scoate la lumină ceea ce este mai rău în ființa umană. De asemenea, generează o antipatie puternică față de cei considerați a fi răspunzători. Pentru ca extremismul să-și facă simțită prezența pestilențială a mai fost necesar doar timp.

Războiul nu este război până ce fratele nu-și omoară fratele

„Războiul nu este război până ce fratele nu-și omoară fratele” spune Emir Kusturica în filmul Underground. S-a scris foarte mult pe tema conflictelor din interiorul lumii islamice: majoritatea sunnită (87-90%) contra minoritatea șiită (10%-13%), otomani contra perși, irakieni contra iranieni, kurzi contra turci etc. În privința fratricidului, istoria Islamului nu diferă foarte mult de istoria creștinătății, cel puțin până în punctul în care SUA și URSS au dezvoltat bomba atomică.  MAD (Mutual Assured Destruction – Distrugere Reciprocă Asigurată) s-a dovedit a fi în ultimii 60 de ani cea mai de nădejde garanție a păcii între creștini, spre deosebire de valorile creștine care au eșuat timp secole, culminând cu măcelul celor două conflagrații mondiale.

Ceea ce se spune mai rar atunci când se vorbește despre istoria modernă a musulmanilor este că nu de puține ori aceștia au fost asmuțiți unii împotriva celorlalți, îndeosebi în perioada Războiului Rece. Se omite a se spune că în loc de a căuta pacea și echilibrul, marile puteri s-au întrecut cu fiecare ocazie în a profita politic și economic de pe urma conflictelor dintre aceștia, la fel cum au profitat și de pe urma războaielor dintre musulmani și marii adversari (ex. SUA în cazul războiului dintre URSS și Afganistan). De asemenea, tentativele de unitate  precum panarabismul  au fost  mai curând sabotate decât încurajate,  fapt deloc surprinzător ținând cont că majoritatea acestor inițiative au avut printre punctele lor centrale combaterea intruziunilor occidentale.

Nu prea se punctează nici  faptul că atentatele care au loc în interiorul lumii musulmane nu sunt de cele mai multe ori simple atacuri fanatice oarbe, ci acțiuni pe care extremiștii le desfășoară împotriva celor considerați de către aceștia a fi marionete ale Occidentului.

Este ceva putred în Europa

Istoria iubește ironia, astfel că, după cel de-al Doilea Război Mondial, numeroși musulmani au fost invitați în Europa pentru a se bucura și ei de valorile occidentale. Sau poate pentru că, după ce s-au omorât fără milă între ei transformând jumătate de continent într-un pustiu, europenii au avut mare nevoie de mână de lucru, de preferabil ieftină, pentru a reconstrui și pentru a-și pune economiile înapoi pe picioare. Ceea ce le-a scăpat însă liderilor politici atunci și și pare a le fi scăpat până în ziua de astăzi este că un individ ar putea întâmpina dificultăți  majore în a se integra într-o cultură foarte diferită de cea din care provine. De exemplu, este posibil să te simți cel puțin stingher ca musulman între creștini, de altă culoare între albi care sunt în plus și rasiști, sărac printre bogați pe Champs-Élysées sau New Bond Street.

Au trebuit să explodeze bombe în capitalele Europei multiculturale  pentru ca mințile politice mai luminate  să înceapă a-și pune problema dacă nu cumva s-a eșuat lamentabil în a-i face pe acești oameni să se simtă ca acasă.  Dacă li s-a oferit copiilor și nepoților acestora, născuți cetățeni europeni, o educație și o integrare pe piața muncii care să nu permită transformarea lor în fanatici și extremiști. Dacă s-a reușit să li se insufle acel patriotism care să-i facă să-și spună cu mândrie: sunt francez, sunt belgian, sunt german, sunt european.

Cu o educație precară, în căutarea unei identități, uneori săraci și marginalizați, nu e câtuși de puțin surprinzător că unii tineri musulmani europeni au căzut pradă fanatismului și extremismului. În fond, aceleași cauze au dus la apariția unui număr semnificativ de indivizi asemănători și în rândul majorității mai mult sau mai puțin creștine.

Totul este permis în dragoste și război

„All is fair in love and war.” Dictonul acesta care nu îmi este deloc pe plac își are originea în cultura occidentală. Este extrem de dificil să te aperi împotriva unui nebun sau a unui om disperat. Ca o formă de rău suprem, organizațiile teroriste au găsit căi de a transforma astfel de indivizi în arme. Spre deosebire de executanți însă, liderii acestor organizații nu sunt lipsiți de rațiune. Obiectivul lor nu este un imperiu universal al răului, nu trăim în Lord of the Rings. Nu au satisfacții precum Joker doar din a vedea lumea arzând, nu trăim nici în The Dark Knight. Foarte probabil că mulți dintre ei sunt religioși doar de fațadă. Acești indivizi vor putere, bogăție și ca marile puteri, îndeosebi cele ale Occidentului, să se care dracului de pe pământul pe care îl consideră al lor. Poate că cei mai ambițioși dintre ei, nu neapărat și cei mai vizionari, visează la un stat islamic care să rivalizeze cu cele mai mari puteri ale lumii. Foarte probabil că mulți speră să trăiască ziua în care fii lui Israel să fie primii oameni pe Marte. Dar pentru început, s-ar mulțumi cu primele trei. Este atât de simplu, cum este și faptul că liderii marilor puteri vor refuza să plece atât timp cât vor reuși să țină lucrurile sub control acasă.

Menținerea practicilor actuale trebuie să înceteze

Peste măsură de ipocrită, sub mantia găurită a corectitudinii politice, lumea occidentală a rămas în adâncul ei rasistă, xenofobă și, asemenea Islamului, dezbinată. Semnele unui declin sau chiar eșec al democrației sunt din ce în ce mai vizibile în vremurile pe care le trăim. Prăpastia dintre politic și cetățeni, corupția generalizată,  nerespectarea valorilor pe care altfel a încercat să le impună întregii lumi conturează o societate neprietenoasă  nu doar cu musulmanii, ci cu toți componenții săi. În plus, o fac vulnerabilă la orice fel de amenințare, nu doar la terorismul de origine islamică.

„Business as usual” (menținerea practicilor actuale) este calea către dezastru și în politica externă. Dacă statele vestice nu vor urma cu adevărat principiile pe care le clamează, atentatele teroriste nu doar că nu vor înceta, dar vor deveni din ce în ce mai sângeroase pe măsură ce organizațiile teroriste, alimentate de același tip de politică, vor deveni și  mai puternice.

În Europa se  află legal astăzi cel puțin 21 de milioane de musulmani. Cu extrem de puține excepții, aceștia au trăit și trăiesc în continuare în pace alături de restul europenilor. În loc să le asculte telefoanele și să le citească e-mail-urile, autoritățile europene ar putea să-i întrebe cum se simt aici, cu ce probleme se confruntă, cum li s-ar putea îmbunătăți viața, care sunt soluțiile pe care ei le întrevăd pentru rezolvarea problemei terorismului. În vremurile care se prefigurează, dacă vor fi respectați și protejați de acțiunile extremiștilor autohtoni, acești oameni vor reprezenta scutul Europei împotriva extremiștilor lumii islamice.

Lumea occidentală, din care consider sau cel puțin sper că face parte astăzi și România, pe care am criticat-o aspru în acest articol din postura omului care se consideră un reprezentant al său,  are nevoie mai presus de orice de introspecție. O introspecție care privește valorile sale și starea propriei democrații. De eventualele răspunsuri nu va depinde doar rezolvarea problemei terorismului,  ci întreg viitorul acestei lumi în vremurile ce vor urma.

*

Acest text a apărut și aici:

http://republica.ro/in-mintea-unui-jihadist

http://dealulmelcilor.com/2016/04/pentru-a-invinge-terorismul-islamic-occidentul-are-nevoie-de-autoanaliza/