Skip to content

Trei motive majore de îngrijorare după alegerile locale

15 iunie 2016

a7a9013dbe737906e333d2f499eab8b93b28d64c

(Foto: Inquam Photos / Liviu Florin Albei)

 

Mă așteptam ca până acum să iasă la suprafață videoclipul  înfățișându-i pe soțul, primarul și 2 x doctorul Pandele, pe nașul Becali și pe profesorul Voiculescu  dansând pe melodia „Happy” a lui Pharrell Williams la aflarea veștii că Gabi Firea a lor a ajuns mai marele Capitalei.  Întrevedeam și un răspuns din marile orașe ale țării, înfățișându-i dansând fericiți, printre alții, pe Cherecheș, Muntean, Scripcaru sau pe Lia Olguța Vasilescu. Poate după alegerile de la toamnă.

Cei care speră să trăiască într-o Românie mai bună decât cea de astăzi pot avea multe motive de îngrijorare după aceste alegeri. Iată trei dintre acestea, cele mai serioase:

Rezultatul alegerilor lasă să se înțeleagă că majoritatea românilor nu sprijină lupta împotriva corupției

Faptul că unii dintre românii au votat politicieni corupți este până la urmă o atitudine onestă într-o societate dominată de necinste. Să nu ne ascundem cu toții după o coadă de mătură, dacă un număr însemnat dintre concetățenii noștri nu ar fi prieteni cu ea, corupția nu ar mai fi nici pe departe un fenomen atât de răspândit. Satisfacția pe care mulți o au atunci când mai marii politicii și îmbogățiții din hoție sunt scoși în cătușe de la DNA nu este nicidecum echivalentă cu dorința de a trăi într-o societate mai curată.

Deși nu pot fi de acord, pot înțelege de ce dintre mai mulți corupți, în lipsă de alternative, alții au ales să pună ștampila pe cel care le-a părut a fi mai competent. Pot înțelege neîncrederea oamenilor până într-un anumit punct justificabilă în justiție și în instituțiile statului. Nu sunt câtuși de puțin surprins de faptul că în ciuda tuturor evidențelor, un număr mare de indivizi sunt în continuare păcăliți să pună ștampila pe oricine și orice. Aproape că m-am împăcat cu ideea că o parte considerabilă a societății nu este preocupată câtuși de puțin de treburile cetății și nu depune nici măcar minimul efort de a se prezenta la vot. Discuția poate fi una foarte lungă, însă concluzia va rămâne aceeași: viitorul României este decis de oameni care prin votul lor sau prin indiferență și neimplicare girează politic și implicit moral corupția.

O astfel de atitudine din partea majorității lasă să se înțeleagă că lupta împotriva corupției nu este rezultatul voinței poporului român. Revalidarea celor corupți la putere transformă combaterea corupției într-un demers impus din exterior și susținut de către o minoritate gălăgioasă.

Politicienii corupți au conștientizat această stare de fapt și vor deveni din ce în ce mai abili în a o folosi în favoarea lor.  Din ce în ce mai frecvent în discursul lor apare „voința noastră, a reprezentanților celor mulți” împotriva „voinței unor grupuri marginale”.

În aceste condiții, dacă nu se întâmplă ceva dramatic în profunzimea societății românești, e doar o chestiune de timp până ce lupta împotriva corupției va eșua.

Românii nu au cultură politică și nu înțeleg democrația

După zeci de ani de totalitarism, românii nu aveau cum să înțeleagă la începutul anilor ’90 democrația. Douăzeci și șase de ani mai târziu, procesul de învățare se dovedește a fi extrem de anevoios. Fiecare rând de alegeri arată că populația țării este în continuare în cea mai mare parte a sa needucată politic. Nici nu se pune problema ca oamenii să înțeleagă mecanismele pe alocuri complexe de funcționare ale democrației, din păcate pentru cei mai mulți este dificil chiar și a-i identifica trăsăturile de bază.

Oricât de mult s-a vorbit despre acest lucru, milioane de români nu par a înțelege importanța de a participa la vot. Mi-ar plăcea să-i văd cel puțin pe cei cărora le pasă dar consideră că nu au pentru cine opta că se prezintă la vot,  desenează la sfârșitul buletinului de vot un chenar, scriu în interior „Niciunul” și pun ștampila. Chiar dacă nu există în acest moment cadrul legal care să valorifice o asemenea opțiune, procedând astfel se poate transmite un mesaj pe care absența de la urne nu are cum să îl transmită.

Oricât de banal ar părea în teorie, oamenii nu înțeleg că alternativa la un mare partid nu este obligatoriu celălalt. Atunci când se impune, și astăzi se impune, contestarea întregii clase politice de un număr semnificativ de oameni va da naștere la alternative și poate chiar determina partidele existente să aducă anumite schimbări.

Cei mai mulți dintre cetățeni nu înțeleg că drepturile și obligațiile lor nu încep și nu se încheie cu acțiunea de a vota. Politicienii trebuie ținuți mereu din scurt, trebuie să fie în permanență conștienți că oricând acționează împotriva intereselor oamenilor vor fi trași la răspundere de către aceștia.

Mult prea frecvent apar opinii care susțin că unora dintre cetățeni ar trebui să li se ia dreptul de a vota. Că majoritatea în necunoștință de cauză ar trebui să lase deciziile în mâinile unei minorități într-un fel sau altul superioare. Am observat adesea indivizi, mulți dintre aceștia educați, afirmând că „democrația este o porcărie”. Astfel de poziții nu au cum să ducă spre corijarea societății în care trăim,  pot duce doar către extremism.

Faptul că o mișcare extremistă nu au luat avânt în România până în acest moment ține foarte mult de lipsa de „profesionalism” și seriozitate a extremiștilor autohtoni. Însă evoluția politicii românești din ultimii ani poate duce în viitorul nu foarte îndepărtat la ascensiunea unei astfel de forțe  sau poate chiar împinge partidele majore existente spre poziții extreme.

Noile generații nu sunt mai bune decât precedentele

Ultimii ani au demonstrat că tinerii politicieni sunt în cea mai mare parte a lor copii mai mult sau mai puțin reușite a predecesorilor. Această realitate tristă nu se rezumă însă doar la sfera politicii, societatea românească și în mod deosebit actualul sistem educațional par a fi incapabile de a forma la scară largă tineri cu o altfel de mentalitate și un altfel de comportament. În condițiile date, nici nu au cum. Ce lecții pot învață tinerii politicieni în urma alegerilor din 5 iunie? Ce învață tinerii jurnaliști de la cei care se ocupă zi de zi cu succes de manipulare și propagandă? Ce învață de la cei care astăzi clamându-și obiectivitatea își spun jurnaliști iar mâine se afișează politicieni? Ce învață de la cei care s-au îmbogățit prin corupție și, care, proaspăt eliberați din detenție, apar zi de zi la televizor? Ce învață de la cei care își cumpără diplome așa cum își cumpără șosete? Ce învață de la părinții lor care fie nu se prezintă la vot, fie votează indivizi despre care știu foarte bine că reprezintă ce este mai rău în societate?

Cu fiecare zi în care sprijinim sau tolerăm corupția ne adâncim și mai mult în mocirlă, ne compromitem viitorul și pe cel al generațiilor următoare. Cu fiecare palmă pe care o dăm democrației, ne îndepărtăm și mai mult de ea, către ceva mai rău. Cu fiecare zi în care continuăm ca și până acum, distrugem orice șansă ca România să fie cândva mai bună.

Ceea ce ar trebui să înțeleagă până și cei mai corupți dintre români este că în felul acesta ne îndreptăm către dezastrul tuturor.

*

Acest text a apărut și aici:

http://republica.ro/trei-motive-de-ingrijorare-dupa-alegerile-locale

http://dealulmelcilor.com/2016/06/trei-motive-majore-de-ingrijorare-dupa-alegerile-locale

Zâmbetul „premierului” Liviu Dragnea

13 iunie 2016

Gabriela_Firea_Liviu_Dragnea_(1)

(Foto: http://www.psd.ro)

Sper ca statul român să emită cât mai curând timbre cu zâmbetul pe care Liviu Dragnea îl afișează începând de duminica trecută. Ar fi păcat să nu rămână și pentru generațiile viitoare. Ar putea chiar face parte dintr-o serie intitulată „Zâmbete pesediste”, începând cu cele de neprețuit ale lui Ion Iliescu și Adrian Năstase.

Are și de ce să zâmbească liderul PSD, alegerile acestea i-au ieșit de minune fără ca de data aceasta să mai fie nevoit să riște o condamnare. În urma lor, și-a întărit poziția în partid și în țară. Dacă inima lui poftește, după alegerile din toamnă care se arată la rândul lor foarte promițătoare, ar putea fi viitorul prim-ministru. Tot ceea ce mai trebuie să facă până atunci este să îl gâdile pe burtică pe Marele Licurici până când acestuia vor începe să-i placă pesediștii.

În cea mai mare parte, PSD a câștigat aceste alegeri încă de acum un an, odată cu pseudoreforma electorală realizată în parteneriat cu PNL. Pe 5 iunie a venit doar confirmarea: votul într-un singur tur i-a adus partidului împreună cu UNPR și ALDE peste 1700 de funcții de primar, iar votul majorității consilierilor județeni care a înlocuit votul direct al cetățenilor îi va aduce cel puțin 27 de președinții de consiliu județean dintr-un total de 41.

Cireașa de pe tort, Dragnea a reușit acolo unde iluștrii săi înaintași au eșuat, și anume să câștige Primăria Generală a Capitalei și toate primăriile de sector. O performanță atinsă nu într-un context oarecare, ci la doar 6 luni după ce oamenii cereau pe străzile Bucureștiului demisia Guvernului PSD condus de către tovarășul și prietenul Victor Ponta.

Toate acestea sună aproape ca o apologie la adresa președintelui PSD și a partidului pe care acesta îl conduce. Ca de fiecare dată însă, rezultatul se datorează în mai mare măsură cetățenilor decât politicienilor. Nu, nu este vorba doar despre votanții PSD, arătați și de data aceasta cu degetul de către o parte a societății care prezintă la rândul său deficiențe majore în a înțelege democrația. Este vorba despre lipsa generală de interes a oamenilor pentru  legi de primă importanță cum este legea electorală, fapt care a permis politicienilor să opteze pentru ceea ce le-a convenit mai mult. Absenteismul la vot, pe care partidele mari mizează de fiecare dată, a făcut restul. Tot dezinteresul pentru politică și neprezentarea la urne vor aduce cel mai probabil zâmbetul sub mustața lui Dragnea și la toamnă, de data aceasta după un rând de parlamentare foarte reușite.

Așa cum PSD a fost și de această dată consecvent, și PNL și-a respectat tradiția postdecembristă: 0% preocupare pentru binele cetățeanului, incompetență și aroganță fără margini.

În timp ce PSD a marșat pe metoda de campanie Cozmâncă versiunea 4.0,  marea strategie de campanie a PNL a fost jocul la fentă. De la primarii cu probleme penale vopsiți în independenți, la candidaturi „sclipicioase” gen Marian Munteanu, tot ceea ce a încercat PNL să facă a fost să-și păcălească adversarii și electoratul.

O tentativă de fentă a fost și punctul culminant al campaniei lui Cătălin Predoiu,  care încurajat de propria galerie cu „Fă-l că nu știe!”, a încercat să-i ia mingea lui Nicușor Dan, doar pentru a-și băga singur,  în limbaj fotbalistic, „iarba în fund”. Rezultatul: 31% la 11% pentru tocilarul nepenelist. Dacă în politică ar exista rușine, Predoiu și toți cei implicați în campania pentru capitală ar trebui să umble în următorii 4 ani cu pungi de hârtie pe cap.

Pentru Gorghiu și Blaga, dezastrul din capitală, faptul că PNL și PDL la un loc au obținut cu aproximativ 600  de funcții de primar mai puțin decât PSD și doar un sfert dintre președințiile de consilii județene reprezintă o victorie fără precedent. Cu perseverență, după alegerile din toamnă s-ar putea lăuda cu performanțe similare PNȚCD-ului condus de către Pavelescu.

USB este unul dintre puținele demersuri politice care a reușit să capitalizeze de pe urma dezgustului pe care o bună parte a românilor îl au față de clasa politică. Însă reprezentanții săi, cât și cei ai celorlalte câteva inițiative politice similare din țară, parafrazând un celebru citat din filmul The Dark Knight, par a fi la acest moment noii politicieni pe care această țară îi merită și nu cei de care ar avea nevoie. Nepregătiți pentru lupta politică, cu o lege electorală total împotriva lor, o parte dintre ei netalentați sau lipsiți de charismă, nu au avut nicio șansă împotriva adversarilor mult mai versați, beneficiari ai unor bugete incomparabil mai mari și sprijiniți de mașinăriile marilor partide.

Deși votul prin reprezentare proporțională este cel puțin în teorie prietenos cu formațiunile mici, partidelor de tip USB nu le va fi mai ușor nici la parlamentare. Împotriva PSD și PNL nu poți concura cu succes fără lideri puternici și charismatici și, mai ales, fără unitate. Politicienii de tip nou trebuie să găsească resursele necesare pentru a participa împreună la alegerile din toamnă.  Mai mult decât atât, vor trebui să convingă un număr cât mai mare de cetățeni că odată ajunși în Parlament nu se vor îmbolnăvi de aceleași boli de care suferă restul clasei politice.

PSD și PNL sunt incapabile de a se reforma. De fapt, însăși ideea de reformă în cadrul acestor partide este o prostie, o găselniță menită a-i prosti pe proști.  Reforma în cazul lor ar însemna, fără nicio exagerare, retragerea din politică a tuturor liderilor începând cu Dragnea, Blaga sau Gorghiu, până la președinții organizațiilor de tineret din țară. Și nici măcar astfel nu ar exista garanții pentru o politică mai curată. Același lucru este valabil pentru ALDE, UNPR sau PMP, întruchipări ale aceluiași rău.

În aceste condiții, sunt de înțeles speranțele pe care o parte a societății și le pune în USB și formațiunile similare noi apărute. Rămâne ca ele să confirme demonstrând toleranță zero la corupție și uși închise pentru traseiștii politici.

Cu o aroganță demnă de micii politicieni care s-au crezut mari în politica românească a ultimelor decade, președintele PNL Alina Gorghiu afirma zilele trecute că „nu se poate face politică fără partide”. Așa este. Însă nu ar fi nicio problemă pentru democrația din România dacă  în viitor s-ar face politică fără dumneaei, fără Blaga, Dragnea, Ponta, Băsescu sau Udrea, fără PNL, PSD și celelalte partide plămădite din același aluat, reprezentante ale unui sistem care a ținut această țară în corupție și mizerie vreme de un sfert de secol. Ba din contră, cu excepția celor menționați și a grupărilor pe care le reprezintă, ar fi mai bine pentru toată lumea. Nu pot decât spera și eu că astfel de vremuri nu sunt foarte departe de noi.

 *

Acest text a apărut și aici:

http://republica.ro/zambetul-zpremierului-liviu-dragnea

http://dealulmelcilor.com/2016/06/zambetul-premierului-liviu-dragnea

 

Pentru a învinge terorismul islamic, Occidentul are nevoie de autoanaliză

2 aprilie 2016

Cauzalitate. Ceva îi determină pe anumiți indivizi care se identifică prin apartenența la civilizația islamică să comită atentate teroriste în cele mai reprezentative orașe ale civilizației occidentale. Ce anume? Care sunt cauzele acestor atacuri și ce vor să obțină prin intermediul lor cei care le-au orchestrat?  S-a vorbit și s-a scris foarte mult despre terorism și în aceste zile, liderii politici, ca de obicei, s-au lamentat și au făcut promisiuni. Însă puține voci au încercat să ofere răspunsuri la aceste întrebări esențiale. Și mai puține au subliniat faptul că efectele pe care lumea le trăiește astăzi au la bază cauze ce țin foarte mult și de acțiunile sau inacțiunile Occidentului.

Imperialismul și interesele marilor puteri

Timp de mai bine de o mie de ani, civilizația occidentală și cea islamică și-au disputat supremația, până când, prin intermediul revoluției industriale, puterile vestice au luat avansul decisiv. Mai mult decât o reușită a Occidentului, decăderea Islamului a fost rezultatul incapacității acestei civilizații de a ține pasul cu istoria. Opace la progres de la un anumit punct și măcinate de probleme interne, cele mai puternice state musulmane au pierdut lupta cu ele însele înainte de a pierde lupta cu adversarul. A mai fost necesar aproximativ un secol până ca imperiile coloniale ale Vestului, la concurență cu Imperiul Rus, să înglobeze aproape întreaga lume islamică, excepție făcând doar ceea ce mai rămăsese din Imperiul Otoman și câteva teritorii disputate cu rușii sau otomanii (Persia, centrul Peninsulei Arabice).  Harta de mai jos prezintă situația globală cu doar un secol în urmă (1914), la debutul Primului Război Mondial, printre ale cărui cauze principale s-a numărat și imperialismul.

Așa cum putem găsi pentru aproape orice, putem identifica și anumite aspecte pozitive ale colonialismului. Însă acestea pălesc în fața crimelor comise, a exploatării nerușinate sau a ținerii în loc. Au trebuit să treacă două conflagrații mondiale pentru ca musulmanii să își poată obține independența. O libertate în cele mai multe cazuri mai mult pe hârtie, deoarece marile puteri au continuat să controleze destinul acestor state. Timp de patru decenii, Occidentul și Uniunea Sovietică au jucat „Friptea” și „Ptiu, ptiu, dictatorul meu!”, fără a le păsa de numărul uriaș de victime și dezastrul provocat. După dispariția URSS, rămasă singura superipocrizie a lumii, SUA a avut nevoie de un 11 septembrie 2001 pentru a realiza că politica sa în regiune a fost catastrofală nu numai pentru statele de acolo, ci pentru întreaga lume. În anii care au urmat, beneficiind de sprijinul netăgăduit al aliaților săi, a abordat o politică și mai greșită, adâncind și mai mult această parte a lumii în întuneric. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici în perioada recentă. În ciuda pierderilor de vieți omenești, cel puțin un sfert de milion (ONU, 2015), în ciuda faptului că focul din Siria începuse să arunce scântei peste Mediterană riscând să arunce în aer întreaga Europă, în loc de a se concentra pe găsirea soluțiilor necesare pentru pace, puterile occidentale au perseverat în a juca aceleași vechi jocuri cu Rusia și Turcia.

Interesele marilor puteri și slăbiciunile interne moștenite au făcut ca generații după generații de musulmani să trăiască în război, sărăcie și dictatură. Viața în astfel de condiții poate cu ușurință scoate la lumină ceea ce este mai rău în ființa umană. De asemenea, generează o antipatie puternică față de cei considerați a fi răspunzători. Pentru ca extremismul să-și facă simțită prezența pestilențială a mai fost necesar doar timp.

Războiul nu este război până ce fratele nu-și omoară fratele

„Războiul nu este război până ce fratele nu-și omoară fratele” spune Emir Kusturica în filmul Underground. S-a scris foarte mult pe tema conflictelor din interiorul lumii islamice: majoritatea sunnită (87-90%) contra minoritatea șiită (10%-13%), otomani contra perși, irakieni contra iranieni, kurzi contra turci, etc. În privința fratricidului, istoria Islamului nu diferă foarte mult de istoria creștinătății, cel puțin până în punctul în care SUA și URSS au dezvoltat bomba atomică.  MAD (Mutual Assured Destruction – Distrugere Reciprocă Asigurată) s-a dovedit a fi în ultimii 60 de ani cea mai de nădejde garanție a păcii între creștini, spre deosebire de valorile creștine care au eșuat timp secole, culminând cu măcelul celor două conflagrații mondiale.

Ceea ce se spune mai rar atunci când se vorbește despre istoria modernă a musulmanilor este că nu de puține ori aceștia au fost asmuțiți unii împotriva celorlalți, îndeosebi în perioada Războiului Rece. Se omite a se spune că în loc de a căuta pacea și echilibrul, marile puteri s-au întrecut cu fiecare ocazie în a profita politic și economic de pe urma conflictelor dintre aceștia, la fel cum au profitat și de pe urma războaielor dintre musulmani și marii adversari (ex. SUA în cazul războiului dintre URSS și Afganistan). De asemenea, tentativele de unitate  precum panarabismul  au fost  mai curând sabotate decât încurajate,  fapt deloc surprinzător ținând cont că majoritatea acestor inițiative au avut printre punctele lor centrale combaterea intruziunilor occidentale.

Nu prea se punctează nici  faptul că atentatele care au loc în interiorul lumii musulmane nu sunt de cele mai multe ori simple atacuri fanatice oarbe, ci acțiuni pe care extremiștii le desfășoară împotriva celor considerați de către aceștia a fi marionete ale Occidentului.

Este ceva putred în Europa

Istoria iubește ironia, astfel că, după cel de-al Doilea Război Mondial, numeroși musulmani au fost invitați în Europa pentru a se bucura și ei de valorile occidentale. Sau poate pentru că, după ce s-au omorât fără milă între ei transformând jumătate de continent într-un pustiu, europenii au avut mare nevoie de mână de lucru, de preferabil ieftină, pentru a reconstrui și pentru a-și pune economiile înapoi pe picioare. Ceea ce le-a scăpat însă liderilor politici atunci și și pare a le fi scăpat până în ziua de astăzi este că un individ ar putea întâmpina dificultăți  majore în a se integra într-o cultură foarte diferită de cea din care provine. De exemplu, este posibil să te simți cel puțin stingher ca musulman între creștini, de altă culoare între albi care sunt în plus și rasiști, sărac printre bogați pe Champs-Élysées sau New Bond Street.

Au trebuit să explodeze bombe în capitalele Europei multiculturale  pentru ca mințile politice mai luminate  să înceapă a-și pune problema dacă nu cumva s-a eșuat lamentabil în a-i face pe acești oameni să se simtă ca acasă.  Dacă li s-a oferit copiilor și nepoților acestora, născuți cetățeni europeni, o educație și o integrare pe piața muncii care să nu permită transformarea lor în fanatici și extremiști. Dacă s-a reușit să li se insufle acel patriotism care să-i facă să-și spună cu mândrie: sunt francez, sunt belgian, sunt german, sunt european.

Cu o educație precară, în căutarea unei identități, uneori săraci și marginalizați, nu e câtuși de puțin surprinzător că unii tineri musulmani europeni au căzut pradă fanatismului și extremismului. În fond, aceleași cauze au dus la apariția unui număr semnificativ de indivizi asemănători și în rândul majorității mai mult sau mai puțin creștine.

Totul este permis în dragoste și război

„All is fair in love and war.” Dictonul acesta care nu îmi este deloc pe plac își are originea în cultura occidentală. Este extrem de dificil să te aperi împotriva unui nebun sau a unui om disperat. Ca o formă de rău suprem, organizațiile teroriste au găsit căi de a transforma astfel de indivizi în arme. Spre deosebire de executanți însă, liderii acestor organizații nu sunt lipsiți de rațiune. Obiectivul lor nu este un imperiu universal al răului, nu trăim în Lord of the Rings. Nu au satisfacții precum Joker doar din a vedea lumea arzând, nu trăim nici în The Dark Knight. Foarte probabil că mulți dintre ei sunt religioși doar de fațadă. Acești indivizi vor putere, bogăție și ca marile puteri, îndeosebi cele ale Occidentului, să se care dracului de pe pământul pe care îl consideră al lor. Poate că cei mai ambițioși dintre ei, nu neapărat și cei mai vizionari, visează la un stat islamic care să rivalizeze cu cele mai mari puteri ale lumii. Foarte probabil că mulți speră să trăiască ziua în care fii lui Israel să fie primii oameni pe Marte. Dar pentru început, s-ar mulțumi cu primele trei. Este atât de simplu, cum este și faptul că liderii marilor puteri vor refuza să plece atât timp cât vor reuși să țină lucrurile sub control acasă.

Menținerea practicilor actuale trebuie să înceteze

Peste măsură de ipocrită, sub mantia găurită a corectitudinii politice, lumea occidentală a rămas în adâncul ei rasistă, xenofobă și, asemenea Islamului, dezbinată. Semnele unui declin sau chiar eșec al democrației sunt din ce în ce mai vizibile în vremurile pe care le trăim. Prăpastia dintre politic și cetățeni, corupția generalizată,  nerespectarea valorilor pe care altfel a încercat să le impună întregii lumi conturează o societate neprietenoasă  nu doar cu musulmanii, ci cu toți componenții săi. În plus, o fac vulnerabilă la orice fel de amenințare, nu doar la terorismul de origine islamică.

„Business as usual” (menținerea practicilor actuale) este calea către dezastru și în politica externă. Dacă statele vestice nu vor urma cu adevărat principiile pe care le clamează, atentatele teroriste nu doar că nu vor înceta, dar vor deveni din ce în ce mai sângeroase pe măsură ce organizațiile teroriste, alimentate de același tip de politică, vor deveni și  mai puternice.

În Europa se  află legal astăzi cel puțin 21 de milioane de musulmani. Cu extrem de puține excepții, aceștia au trăit și trăiesc în continuare în pace alături de restul europenilor. În loc să le asculte telefoanele și să le citească e-mail-urile, autoritățile europene ar putea să-i întrebe cum se simt aici, cu ce probleme se confruntă, cum li s-ar putea îmbunătăți viața, care sunt soluțiile pe care ei le întrevăd pentru rezolvarea problemei terorismului. În vremurile care se prefigurează, dacă vor fi respectați și protejați de acțiunile extremiștilor autohtoni, acești oameni vor reprezenta scutul Europei împotriva extremiștilor lumii islamice.

Lumea occidentală, din care consider sau cel puțin sper că face parte astăzi și România, pe care am criticat-o aspru în acest articol din postura omului care se consideră un reprezentant al său,  are nevoie mai presus de orice de introspecție. O introspecție care privește valorile sale și starea propriei democrații. De eventualele răspunsuri nu va depinde doar rezolvarea problemei terorismului,  ci întreg viitorul acestei lumi în vremurile ce vor urma.

*

Acest text a apărut și aici:

http://republica.ro/in-mintea-unui-jihadist

http://dealulmelcilor.com/2016/04/pentru-a-invinge-terorismul-islamic-occidentul-are-nevoie-de-autoanaliza/

Cause trouble. Despre ce putem face pentru o Românie mai bună

1 martie 2016

image-2015-11-4-20556758-0-protest-bucuresti

Ronald F. King este un profesor american de științe politice. De mulți ani încoace, vine des în România, contribuția sa la dezvoltarea acestei discipline în țara noastră fiind enormă. Într-un scurt interviu acordat cu doi ani în urmă, întrebat care este cel mai bun sfat pe care l-a primit vreodată, profesorul a răspuns: „Cause trouble.” (În traducere liberă – „Fii o pacoste!”)

Textul pe care l-am scris acum o săptămână s-a intitulat inițial: „Câteva idei periculoase”.  Citind comentariilor cititorilor, cred că un titlu mai potrivit ar fi fost: „Câteva căi de acțiune împotriva sistemului” care s-a perpetuat peste decenii și pe care românii ar trebui să-l transforme cât mai curând în trecut.

Încerc să scriu de fiecare dată militând pentru ceva, nu împotriva cuiva sau pentru a mă alătura unui cor de bocitoare. Când am conceput textul precedent, am zăbovit asupra fragmentului în care m-am referit la intelighenția autohtonă. Nu cred că am greșit în afirmațiile mele, eșecurile României de astăzi ar trebui să atârne cel mai greu asupra celor mai bune minți pe care le are acest popor. Scopul meu nu a fost nicidecum acela de a arunca cu noroi, ci de a utiliza ca punct de plecare conștientizarea unei anumite stări de fapt. Cred că în majoritatea lor, românii, fie ei cei mai inteligenți și bine educați, nu au gândit și nu gândesc nici astăzi precum profesorul Ron King. Alegeți dumneavoastră proporțiile, pentru vremurile prezente, sau mergând pe decade în trecut: câți sunt cei care s-au întovărășit cu sistemul, câți sunt cei care au plecat capul sau au închis ochii și câți sunt cei care și-au asumat riscuri și au depus eforturi pentru a schimba în bine România?

Ne plângem cu toții – buni și răi, deștepți și proști, curajoși și lași, cinstiți și hoți de țara aceasta – și aproape niciodată nu ne lipsesc argumentele.  Apoi, perseverăm în a o face și mai imposibil de trăit prin acțiunile noastre sau prin delăsare.

Doriți exemple? Câți medici ați auzit dumneavoastră în ultimii ani protestând împotriva condițiilor deplorabile în care se practică medicina în cele mai multe locuri din această țară? Nu pentru salarii mai mari (sigur că medicii merită mult mai mulți bani),  nu pentru a se apăra unii pe alții (când este și când nu este cazul), ci din umanitate, din respect pentru viață și pentru jurământul depus, în numele oamenilor care mor cu zile? De câte ori ați auzit în schimb medici afirmând, adesea cu aroganță: „Aceasta e situația, eu nu am nicio vină!”?

Câte cadre universitare ați auzit, cel puțin până la izbucnirea unor scandaluri politice, protestând împotriva modului în care se acordă diplome, până la titlul de doctor, în universitățile din România? Pentru cei care nu știu, fiecare doctorand are un profesor coordonator care este obligat să îl îndrume și să citească tot ce scrie acesta în teză, catedra din care face parte doctorandul nu este nicidecum străină de parcursul și munca intelectuală a acestuia, iar la susținere există o comisie formată din profesori care au obligația de a parcurge cu mare atenție teza candidatului. Cinci minute de dialog i-ar fi suficiente unui cadru universitar veritabil ca să facă diferența între un doctor în științe și un șarlatan care a copiat sau și-a cumpărat teza! În mediul academic românesc, am avut zeci de ani de liniște, de onoare vândută ieftin și de impostură.

Nu generalizez și nu vreau să arunc anatema asupra tuturor. Nu toți medicii și nu toate cadrele universitare s-au complăcut în situația existentă. Fără îndoială că printre aceștia se numără și oameni de valoare, modele atât din punct de vedere moral, cât și din punct de vedere profesional. Dar, revenind la întrebarea inițială, care sunt proporțiile? Alegeți un alt domeniu de activitate, care sunt proporțiile?

După câțiva ani în presă, după ce i-am cunoscut pe mulți dintre liderii politici ai acestor vremuri și după o relativ scurtă perioadă în care am putut observa din interior cum funcționează unul dintre marile partide ale acestei țări, m-am convins că politicul nu poate fi sursa binelui de care țara are nevoie, chiar dacă vorbim despre generațiile tinere.  În același timp, am realizat că politicul nu este nici sursa răului împotriva căruia trebuie să luptăm, ci doar o formă a sa.  Răul provine din educația găunoasă transmisă din generație în generație. România a eșuat la acest capitol mai mult decât la oricare altul, iar dacă dorim să reconstruim, cu educația trebuie să începem.

Pentru că sunt de profesie politolog, părticica pe care mi-o asum din acest efort comun este creșterea nivelului de cultură politică în rândul românilor, îndeosebi în rândul celor tineri. Ori de câte ori scriu un text, încerc să-mi concentrez efortul în această direcție.  Dacă numărul celor interesați de „viața cetății” va crește, dacă nivelul de cunoștințe despre societate, politică, stat, democrație, ideologii, drepturi, libertăți, etc. va spori,  dacă din ce în ce mai mulți români vor învăța cum să-și apere drepturile și vor înțelege că a fi cetățean într-o democrație înseamnă și implicare, atunci putem avea speranța că România va fi mai bună.

„Ne va fi mai bine dacă fiecare își va face treaba cum trebuie la locul de muncă.” Întâlnesc frecvent această opinie în ultima perioadă. Într-adevăr, și eu m-am săturat să trăiesc în țara lucrului făcut de mântuială. Dar pentru a ne fi cu adevărat mai bine, este insuficient. Dacă ne rezumăm la atât, nu doar că schimbarea va întârzia să apară, dar sistemul ne va pune piedici la fiecare pas, iar atunci când vom acționa individual împotriva intereselor sale, va încerca și va reuși să ne pună la pământ.

Un exemplu recent și îndelung discutat este cel al polițistului Marian Godină. Îl cunosc pe Marian din adolescență, i-am observat talentul și l-am încurajat să continue încă de la prima povestire pe care a împărtășit-o prietenilor pe Facebook. Marian a început să scrie pentru a-și povesti cu simțul caragialian care îl caracterizează viața de polițist, nu pentru a se lupta cu sistemul. Sinceritatea scrierilor sale și succesul de care acestea s-au bucurat au fost însă percepute rapid ca o amenințare de către cei corupți, polițistul Godină devenind „o pacoste” pentru sistem. Din fericire pentru el, popularitatea de care s-a bucurat i-a fost scut și sabie, devenind în loc de victimă sigură, un reper al schimbării în Poliția Română. Închipuiți-vă  însă care ar fi fost soarta lui Marian dacă nu ar fi fost un polițist cunoscut și simpatizat de un număr foarte mare de oameni. Ar fi avut de ales dintre a accepta cu capul plecat nedreptățile la care a fost supus și a pleca din poliție.

Se vorbește adesea că românii nu sunt patrioți, am citit astfel de comentarii și în urma ultimului meu text. Dacă prin patriotism înțelegem sentimentul apartenenței la o comunitate și cel al bunului comun, atunci sunt de acord. Cred că acestea două ne lipsesc în mare măsură. Cui îi pasă de oamenii alături de care trăiește, nerezumându-se doar la familia și prietenii săi, nu va fi nici hoț, nici ticălos, nu va sta nici cu brațele încrucișate în fața fărădelegilor. Cel care consideră că România este și țara lui nu o va lasă de izbeliște, acceptând ca un sistem corupt să își facă la nesfârșit voia.

*

Acest text a apărut și aici:

http://republica.ro/faceti-galagie

http://dealulmelcilor.com/2016/03/cause-trouble-despre-ce-putem-face-pentru-o-romanie-mai-buna/

Câteva idei periculoase (despre cum poate fi schimbată România)

22 februarie 2016

386945_2514974587208_1038499360_3078569_1772432303_nAm ajuns în punctul în care îmi urăsc profesia.  De ceva vreme încoace, caut zilnic scuze pentru a mă ocupa cu altceva. Dincolo de suprasaturația cu ceva toxic precum este politica, m-a copleșit sentimentul de inutilitate în a continua ceea ce mi-am propus să fac cu aproape 15 ani în urmă, când am plecat în Cluj ca să studiez științele politice.

Societatea românească e ca o jucărie cu baterii stricată. Se învârte inutil și zgomotos în cerc, uneori cade cu roțile în sus, sunt zile în care cu milă aș vrea să-i pot scoate bateriile. Poate că mă înșel, dar nu o văd capabilă de a se schimba considerabil în bine, cel puțin nu în următoarele câteva decade.

Pentru că nu știu cum altcumva aș putea fi folositor, tot ca o jucărie stricată, ca un Don Quijote de buzunar, reiau câteva idei pe care le-am abordat și în trecut. Poate că repetarea lor ajută în vreun fel.

Despre cei care pot schimba România în bine. Dacă am da la o parte straturile groase de stupiditate și ipocrizie care ne acoperă, am recunoaște că principala problemă a României sunt românii. Dintre aceștia, cea mai mare vină pentru starea actuală a societății românești o poartă elita intelectuală, nu derizoria clasă politică de care avem parte.  Ca paranteză, o clasă politică alcătuită din români și nu din venetici, așa cum adesea opinia publică are obiceiul de a se raporta la ea.

În timp ce omul cu o educație precară va fi mereu ușor de păcălit, de controlat, nu va avea capacitatea de a vedea lucrurile în ansamblu, de a înțelege în profunzime sistemul în care trăiește, de a acționa adecvat pentru a-și apăra drepturile, intelectualitatea este cea care în statele prospere ale lumii a făcut diferența. În cazul României însă, elitele fie s-au simțit bine bălăcindu-se în mocirlă, fie nu au avut capacitatea de a ieși din ea. Cu unele excepții notabile, o stare de fapt veche de secole, și nu de 25 sau 70 de ani cum le place unora să creadă sau să spună.

Un viitor mai bun pentru această țară nu poate exista fără acțiunea concertată a elitelor. Nu-mi dau însă seama ce ar trebui să se mai întâmple pentru ca în rândul acestora să aibă loc o trezire.

Despre stat. Un concept deși nu foarte complicat, se dovedește a fi foarte dificil de înțeles pentru cei mulți dinte români, fie unii dintre aceștia deținători de multă carte în cap. Spre deosebire de Franța lui Ludovic al XIV-lea, România este astăzi o democrație, sau cel puțin așa se pretinde a fi. În cazul unei democrații, statul este un acord între oamenii care îl compun de a conviețui sub o identitate comună, într-un spațiu delimitat, respectând un set de reguli (legi) în fața cărora toți trebuie să fie egali. „L’Etat, c’est nous”, statul suntem noi, cetățenii, așa cum spun francezii. Statul este „the people” – poporul –  așa cum spun americanii. În schimb, românii se raportează în secolul XXI  la stat așa cum se raportau țăranii legați de pământ  la stăpânire cu câteva secole în urmă. O schimbare a relației dintre român și stat nu poate avea loc decât prin conștientizarea faptului că statul democratic este rezultatul voinței comune a oamenilor care îl alcătuiesc, iar în absența acestei voințe el nu doar că nu are nicio putere, dar nu poate nici măcar exista. În situația în care statul acționează împotriva voinței propriilor săi cetățeni, încălcându-le drepturile și libertățile, atunci nu mai putem vorbi despre democrație, ci despre o formă de dictatură, oamenii aflându-se în situația de a face tot ceea ce este necesar pentru a se elibera.

Despre rolul statului. Mai presus decât orice altceva, rolul unui stat democratic este acela de a  asigura siguranța și mediul necesar bunăstării cetățenilor săi.  Dacă statul nu este capabil să asigure aceste două condiții esențiale, atunci comunitatea de oameni care îl compune trebuie să ia în considerare o schimbare radicală în interiorul acestuia. Istoric vorbind, statele care eșuează pentru perioade îndelungate să asigure cele două condiții de mai sus, la un moment dat se prăbușesc. România de astăzi este un stat putred, incapabil nu doar de a face față unor amenințări majore, dar și de a asigura cadrul necesar unei vieți cel puțin decente pentru cei mai mulți dintre cetățenii săi. Aderarea la UE și la NATO, marile reușite ale acestor ani, nu sunt nicidecum garanții suficiente pentru un viitor sigur și prosper.

Despre instituțiile statului. Într-o democrație, instituțiile statului există pentru a servi interesele cetățenilor și pentru a-i proteja. Ele trebuie să acționează fără excepție în sprijinul oamenilor, intervenind doar atunci când se impune împotriva celor care încalcă drepturile celorlalți. Legile sunt scrise și aplicate întotdeauna în favoarea cetățeanului, iar instituțiile  nu recurg la a interzice (cenzura) sau la a pedepsi (amenda, confisca, aresta) decât atunci când este imperios. Indiferent de instituția din care face parte sau de poziția ierarhică pe care o ocupă, funcționarul de stat nu este un agent al stăpânirii în relația cu țăranul legat de glie, ci reprezentantul cetățenilor, în serviciul acestora.  Ori de câte ori o instituție se abate de la aceste reguli, acea instituție acționează nedemocratic, iar una sau mai multe dintre următoarele măsuri se impun a fi luate: legile pe bază căreia funcționează trebuie modificate, rolul instituției trebuie regândit sau instituția trebuie reorganizată, cei care au comis abuzuri sau sunt responsabili de proasta funcționare trebuie să răspundă pentru faptele lor.

În România, aroganța funcționarilor și umilirea cetățeanului sunt atât de vechi și firești, încât ar putea fi considerate tradiții. De aceea, printre prioritățile administrației actuale și a celor viitoare, pe o poziție cel puțin la fel de importantă cu lupta împotriva corupției, ar trebui să se afle schimbarea atitudinii aparatului de stat  față de cetățeni.

Despre politicieni. Un stat modern nu poate funcționa ca o democrație directă.  De exemplu, România nu poate fi condusă de către 20 de milioane de oameni strânși în agora. Din acest motiv, umanitatea a inventat democrația reprezentativă.

Ceea ce atât politicienii cât și votanții români în majoritatea lor  nu par a înțelege, este că într-un stat democratic orice ales într-o funcție publică, mai presus de a răspunde în fața legii,  răspunde în fața celor care l-au delegat prin vot să îi reprezinte. La această formă de răspundere, nu există și nu poate exista imunitate. Politicianul poate fi tras la răspundere de către alegători oricând în perioada mandatului cu care a fost încredințat, și poate fi oricând înlăturat din funcția pe care o ocupă prin organizarea de alegeri anticipate. Într-o democrație, alegerile nu au loc obligatoriu doar o dată la 4 sau 5 ani, pot avea loc ori de câte ori este necesar pentru a-i îndepărta de la putere pe politicieni care demonstrează că nu dau doi bani pe cei care i-au votat.

Ca și contraargumente la cele de mai sus, un politruc care se crede iscusit se va exprima cu emfază despre costuri sau despre instabilitate politică.  În cuvântarea sa,  nu va vorbi cu siguranță  despre costurile menținerii în funcții publice a unor netrebnici. În privința stabilității, nu va recunoaște niciodată că țara este condusă de zeci de ani de aceiași indivizi sau grupuri de indivizi printre care se numără și el, lucru mult mai păgubos decât înlăturarea acestora în câțiva ani de instabilitate.

Despre libertatea de exprimare. Libertatea de exprimare este unul dintre drepturile esențiale ale omului și o condiție de bază a existenței democrației. De aceea, cu greu pot fi identificate situații în care să se impună necesitatea unei atingeri cât de mică la adresa acesteia.

Firește că politicieni cu apucături totalitare vor încerca mereu să atenteze la adresa ei, uneori cu mănuși, alteori cu bâta. Doar în ultimele luni, am putut observa în România acțiuni mai mult sau mai puțin subtile în acest sens, fie cu telefonul, fie cu legea. Ceea ce ar trebui să provoace îngrijorare nu sunt tentativele în sine, ci reacția destul de firavă a societății.

Despre libertatea presei. Mass-media din România nu mai este apanajul unui regim totalitar, așa cum era înainte de 1989.  Nu este însă nici liberă.  Pentru cei care încă nu au realizat acest lucru, a fost acaparată în mare parte de grupări mafiote, de marea corupție. Pentru că sunt alcătuite din infractori și nu din proști, aceste grupări s-au adaptat vremurilor pe care le trăim și, urmând modelul precursorilor din Vest, au cumpărat sau înființat trusturi de presă, posturi TV și de radio, ziare, site-uri, etc., care să le servească interesele murdare. Presa fiind a patra putere în stat, de ce s-ar fi oprit corupția doar la primele trei? Astfel, jurnaliștii au fost înlocuiți cu saltimbanci în  propagandă și manipulare, care săvârșesc zi de zi numere de circ în văzul unei audiențe cât mai numeroase, având ca scop principal îndobitocirea unui număr cât mai mare de oameni. Firește că unii dintre acești indivizi sunt eficienți în ceea ce fac, lucru evident și zilele acestea.

Oricât ar fi de frustrant, cetățeanul educat nu trebuie să facă apel nici în astfel de cazuri la cenzură. Pentru a se proteja și pentru a-i proteja pe cei apropiați, primele măsuri pe care le poate lua sunt să schimbe canalul TV sau radio, să nu mai cumpere ziarul, să nu mai acceseze site-ul, pagina de Facebook, să nu mai dea share sau like. Dacă este dispus la mai mult efort, poate vorbi cu cei din jur, explicându-le cu răbdare, de câte ori este necesar, cine sunt acești indivizi, cine se află în spatele lor, ce interese urmăresc.  Plătiți la bucată, în funcție de numărul de enoriași pe care îi păstoresc, nimic nu îi deranjează mai tare pe acești propovăduitori ai neantului decât diminuarea asistenței. E un proces anevoios, dar este singura modalitate democratică de a-i combate.

V-am împărtășit câteva idei. România nu va fi mai bună fără un efort colectiv.

*

Acest text a apărut și aici:

http://republica.ro/cea-mai-mare-vina-pentru-starea-actuala-a-societatii-romanesti-o-poarta-elita-intelectuala-nu-politicienii

http://dealulmelcilor.com/2016/02/cateva-idei-periculoase-despre-cum-poate-fi-schimbata-romania/

Mirajul Guvernului Cioloș

18 noiembrie 2015

 

image-2015-11-17-20601037-41-guvernul-ciolos-depunerea-juramantului„Vrem alegeri anticipate!” „Vrem guvern de tehnocrați!” Aproape că am strigat și eu aceste sloganuri în a doua seară de proteste. M-am întrebat atunci care este originea lor? Reprezintă ele doleanțele protestatarilor sau, mai curând, sunt idei provenite din zona politicului? Au atins oamenii ieșiți să protesteze acel nivel de cultură politică încât să înțeleagă în profunzime ceea ce scandează?

Seara următoare, am stat de vorbă pe aceste subiecte cu mai multe persoane din piață, oameni pe care nu îi cunoscusem anterior. Le-am spus că alegerile anticipate nu ar înlătura corupția din Parlamentul României, ba din contră. Peste câteva luni am avea un parlament cu aproximativ 100 de membri mai puțin, în mare parte aceeași indivizi sau unii foarte asemănători lor, proaspăt legitimați prin vot. Din fericire au existat suficiente voci care au vorbit public despre inoportunitatea alegerilor înainte de termen, iar ideea a fost abandonată în scurt timp atât de către stradă, cât și de către politic.

Guvernul de tehnocrați a devenit însă realitate. Din discuțiile pe care le-am avut cu diferiți oameni în această perioadă, am observat că există mai multe nelămuriri legate de această formă pe care o poate lua puterea executivă.

Prima dintre acestea este legată de semnificația sintagmei „ministru tehnocrat”. Pe scurt,  ministrul tehnocrat este un expert în domeniul pe care urmează să îl coordoneze, care nu face parte dintr-un partid politic (nu este un politician de carieră).

Ideea „guvernului de tehnocrați” nu este nicidecum una nouă, în literatura de specialitate ea făcându-și apariția cu aproape un secol în urmă. În ultimele decenii, diferite state europene au fost conduse de guverne purtând această titulatură, îndeosebi atunci când au trecut prin mari schimbări interne sau ca urmare a crizei economice din 2008. Durata mandatelor și structura guvernamentală a variat de la caz la caz, realizările lor fiind în cele mai multe situații unele destul de modeste. În România, această sintagmă a fost asociată guvernelor Stolojan, Văcăroiu (I, II, III) și Isărescu.

În funcție de componență și mandat (capacitatea de a acționa), guvernele tehnocratice pot lua patru forme: interimar partizan (cu un prim-ministru tehnocrat,  miniștri în majoritate membri ai partidelor politice și capacitate de acțiune limitată), interimar nepartizan (cu un prim-ministru tehnocrat, miniștri în majoritate tehnocrați și capacitate de acțiune limitată), tehnocratic partizan (cu un prim-ministru tehnocrat, miniștri în majoritate membri ai partidelor politice și capacitate mare de acțiune) și deplin tehnocratic (cu un prim-ministru tehnocrat, miniștri în majoritate tehnocrați și capacitate mare de acțiune).[1] În timp ce primele două sunt limitate la a menține starea de fapt existentă până la cele mai apropiate alegeri parlamentare, ultimele două au capacitatea necesară pentru a implementa mari reforme.

Ce fel de guvern este cel condus de către Dacian Cioloș? Componența sa indică faptul că avem în față un cabinet format exclusiv sau în cea mai mare parte din tehnocrați. Astfel, plecând de la împărțirea de mai sus, Guvernul Cioloș este fie un guvern interimar nepartizan[2], fie un guvern deplin tehnocratic.

Pentru a stabili care dintre acestea două, rămâne de analizat mandatul cu care acest cabinet a fost învestit, dacă rolul său pare a fi cel de a menține actuala stare de fapt până la alegeri sau dacă prezintă intenția și capacitatea de a realiza reforme majore.

Știm din start că Guvernul Cioloș are un mandat de maxim un an, care se va încheia la termen odată cu alegerile parlamentare din toamna viitoare. Perioada scurtă îi permite cel mult să înceapă proiecte majore, urmând ca acestea, în cazul în care ar deveni realitate, să fie lăsate în grija guvernului următor.

Mai știm și faptul că Cioloș are o bună imagine și se bucură de încredere în rândul puterilor vestice. Însă această încredere nu înseamnă sprijin necondiționat, mai ales în contextul internațional actual.

Majoritatea parlamentară pe care se bazează este una evident de conjunctură, putându-i deveni oricând ostilă în cazul în care politicienii și-ar simți amenințate interesele. Acest lucru este valabil inclusiv pentru PNL, care practic a girat ieri pentru Cioloș și oamenii săi. Drept urmare, durata de viață a proaspăt învestitului cabinet va depinde foarte mult de disponibilitatea acestuia de a face compromisuri în fața politicului.

De cealaltă parte se află „strada” cu așteptările sale, în vârful listei aflându-se, alături de un trai mai bun, continuarea luptei împotriva corupției. În conjunctura nefirească pentru o democrație în care se află România astăzi, poate singura garanție pe care acest guvern ar putea să o aibă că își va duce mandatul până la capăt în cazul în care ar merge pe calea reformelor majore ar fi presiunea străzii asupra partidelor politice. Acest sprijin ar putea veni doar dacă strada ar rămâne vigilentă și de nemanipulat, iar Guvernul ar face tot posibilul să mențină un înalt nivel de credibilitate. Ca paranteză, credibilitate de la început știrbită de cele câteva nominalizări cel puțin neinspirate și șovăiala cu care Dacian Cioloș și-a început mandatul.

Un ultim indicator al tipului de guvern care începând de ieri conduce România este programul de guvernare[3] propus de noul premier. Faptul că Dacian Cioloș și-a început mandatul cu un program care arată ca un set de notițe luate în grabă nu este deloc un semn încurajator. Da, este adevărat, din momentul desemnării sale timpul a fost foarte scurt, dar problema nu ține de numărul de pagini scrise, ci de absența unei viziuni clare, bine conturate, și de absența curajului. Deși poate fi înțeleasă din punct de vedere politic, încercarea de a mulțumi  atât „strada” cât și forțele politice nu este tocmai atitudinea care să denote intenția de a schimba România. Mai mult decât atât,  reprezintă primul pas către a dezamăgi pe toată lumea.

Punând lucrurile cap la cap, un guvern care are o perioadă foarte limitată de existență, cu o susținere cât se poate de fragilă în Parlament, cu un sprijin incert din afară și din partea populației și care își manifestă încă de la început disponibilitatea la compromisuri, arată foarte puțin ca un guvern tehnocratic al marilor reforme și mult mai mult ca un guvern interimar a cărui misiune se va rezuma la a menține actuala stare de fapt până la alegerile parlamentare. Fapt consimțit și prin majoritatea largă cu care a fost învestit, majoritate care cel mai probabil a perceput noul cabinet ca fiind unul foarte convenabil, lipsit de timp și forță pentru a încurca interesele politicului sau pentru a lupta eficient împotriva balaurului cu șapte capete al corupției.

Contrar a ceea ce anumite voci au afirmat cu ipocrizie ieri în Parlament, desemnarea lui Dacian Cioloș pentru funcția de premier nu reprezintă o abatere severă de la democrație, larga majoritate cu care a guvernul său a fost învestit conferindu-i legitimitatea de care avea nevoie. Însă recurgerea la această formă de guvernare scoate și mai mult în evidență falimentul clasei politice și, implicit, fragilitatea democrației românești.

Dacă soluția guvernului tehnocratic va eșua, credibilitatea președintelui Iohannis, cel care l-a nominalizat pe Cioloș fără ca acesta să fie propus de o majoritate parlamentară, va avea și ea foarte mult de suferit. Pe fundalul a ceea ce se întâmplă astăzi în lume, toate acestea pot crea un culoar larg extremismului, iar acest lucru ar reprezenta într-adevăr o amenințare majoră pentru democrație.

Pentru marile reforme de care România are nevoie nu este obligatoriu un guvern de tehnocrați, este obligatoriu un guvern de oameni de calitate, care să știe, să dorească și să poată transforma această țară într-una modernă și prosperă. Un astfel de guvern are însă șanse foarte mici să apară la orizont fără o schimbare dramatică în rândul clasei politice.

Situația nu este deloc încurajatoare. Niciunul dintre partidele care au în acest moment reprezentanți în Parlament nu dau semne reale că ar intenționa să se reformeze, iar alternativele curate și normale la cap lipsesc sau sunt foarte firave. Nu în ultimul rând, trebuie spus adevărul și despre cetățeni: foarte mulți dintre români se simt bine în România de astăzi și nu sunt dispuși la a depune niciun efort, ba unii chiar resping ideea de a trăi într-o țară mai bună.

Îi înțeleg pe cei care își pun speranțe în Dacian Cioloș și miniștrii săi. Scurta mea analiză nu a avut nici pe departe ca scop să terfelească proaspăt învestitul guvern, de acest lucru se ocupă și se vor ocupa cu siguranță alții, cu bune sau rele intenții. Nu sunt ghicitoare în stele ca să știu ce vor face și ce nu vor face acești oameni în următorul an de zile. Dacă vor fi doar niște funcționari lipsiți de curaj ce vor servi sistemul corupt sau oameni de stat care să împingă România înainte, viitorul și uriașa responsabilitate se află în mâinile lor.

[1] McDonnell, Duncan, Valbruzzi Marco, „Defining and Classifying Technocrat-led and Technocratic Governments” Paper prepared for the panel ‘Technocrats, Caretakers and Parties in the Long European Crisis’ European Union Studies Association Conference Baltimore, 9-11 May 2013. http://euce.org/eusa/2013/papers/6h_mcdonnell.pdf (Accesat 17 noiembrie, 2015)

[2] Prin „nepartizan” a nu se înțelege că acest guvern nu este apropiat de PNL. Termenul se referă strict la faptul că în componența sa nu sunt membri de partid.

[3] Programul de guvernare al Guvernului Cioloș varianta inițială: http://media.hotnews.ro/media_server1/document-2015-11-16-20595735-0-programul-guvernare-guvernului-ciolos.pdf

Programul de guvernare al Guvernului Cioloș varianta nouă: http://www.scribd.com/doc/290028447/Program-de-guvernare-dacian-Ciolo%C5%9F

Acest text a apărut și aici:

http://republica.ro/mirajul-guvernului-cioloc

http://dealulmelcilor.com/2015/11/mirajul-guvernului-ciolos/

Romica Popp Dâmboianu (18 noiembrie 1919 – 21 august 2015)

23 august 2015

Vecina familiei mele peste decenii. În ultimii ani, m-am bucurat de prietenia ei…

04patinatoare_popp23_2015082409

In Memoriam:

http://www.realitatea.net/reporterii-realitatii-dincolo-de-limite_1371232.html

http://stiri.rttbrasov.ro:8085/SitePages/DetaliiStire.aspx?idc=1675

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.