Skip to content

Ca în basme

4 Septembrie 2010

Mi-am pierdut rațiunea cu multă vreme în urmă. Deși… este posibil să nu fi avut așa ceva niciodată. Simțul umorului și cel al autoironiei le-am pierdut mai de curând.  Pe parcurs m-am cufundat din ce în ce mai mult în autism, stare patologică care îi caracterizează în general  pe oameni.

Cred încă în basme. Rușinos pentru un om de vârsta mea, n-am încetat să cred că ele pot fi realitate. Când e vorba de basm, cei mai mulți oameni se gândesc la Făt-Frumos și la periplul său pentru a o salva de la o soartă tristă pe aleasa inimii lui. La finalul basmului eroul învinge răul, cei doi se căsătoresc, moștenesc împărăția pe care o vor conduce cu bunătate și înțelepciune, trăiesc împreună fericiți până la adânci bătrâneți.

Căpcăunului în schimb i se taie capul. Nu i se poate atribui lui vina de a fi căpcăun, nu și-a putut alege rolul în poveste și e foarte posibil ca la casting să fi sperat că va primi el rolul principal pozitiv, nu  fantele de Făt-Frumos. Probabil că mama lui (și căpcăunii au mamă)  i-a spus în copilărie că atunci cănd va crește mare va avea o soartă demnă de un făt-frumos. De unde era să știe el, sărmanul, că urmează să fie personajul negativ?

De când mi-am conștientizat propriul rol în poveste, nu îmi mai plac aceste basme cu feți-frumoși filfizoni și iubitele lor prințese, convinse că li se cuvine orice și așteaptând cu indolență tot basmul să fie salvate.  Astăzi, îmi plac basmele în care luptând pentru ea, el moare… Iar ea nu îl plânge fiindcă nu are timp de plâns. Pleacă în lumea largă și face orice, orice lucru bun, pentru a găsi  „trei smicele de măr dulce, apă vie şi apă moartă” cu care să-l readucă la viață pe alesul inimii ei. Iar el, reînviat, își va iubi veșnic frumoasa și va lupta mereu pentru ea.

Nu se știe în astfel de basme dacă cei doi vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți sau dacă vor avea un regat al lor. Se știe doar că nu vor mai fi niciodată singuri, că se vor avea mereu unul pe celălalt.  Se știe că vor da tot ce au mai bun, în fiecare zi, pentru ca basmul lor să fie unul în care binele învinge răul.

Cred încă în basmele trăite în doi…

4 septembrie 2010

Anunțuri
4 comentarii leave one →
  1. Andreea permalink
    9 Septembrie 2010 1:58 pm

    Mai sunt oameni care mai cred in basme… Cred ca marea majoritate a… oamenilor ar rade in hohte la auzul aceste afirmatii. „Basme?”, ar spune ei. „Sa fim seriosi! Nici macar copiii nu mai asculta/citesc basme in ziua de azi.” Si totusi… mai sunt oameni care cred in basme…

    Dar oare le mai scrie cineva? Mai exista cineva care sa poata evada din cotidian si, mai ales, sa le ofere celorlalti un bilet „all inclusive” catre o destinatie… de vis? Si daca da, accepta cineva invitatia?

    „Nu putem merge acolo, draga. Biletul asta e gratis. Tu chiar nu-ti dai seama ca e teapa pe fata? Cine ar fi fraier sa ofere un bilet (si all inclusive!!!) moca? Sa fim seriosi!” Din pacate, chiar asta este problema: suntem seriosi!

  2. adriana permalink
    22 Septembrie 2010 12:51 pm

    Ai scris frumos…

    Basmele ne arata inca de la o varsta frageda care este exact esenta si scopul vietii: iubirea. Apoi filmele, cartile de dragoste continua sa ne arate acelasi lucru…Si, cu toate acestea, ne trezim intr-o realitate in care uitam acest lucru, alergam dupa nenumarate lucruri efemere care ne aduc fericirea de scurta durata, pentru ca am ajuns sa uitam ceea ce este cu adevarat important. Uitam de basmele care ne-au invatat exact in ce consta fericirea, ne pierdem sensibilitatea devenim slabi, condamnati sa alergam dupa orice credem ca ne aduce satisfactie si multumire, nu neaparat fericire. Ajungem sa avem timp pentru orice, numai pentru noi insine nu…Undeva, ne-am abandonat sufletul, am uitat de el si am ajuns sa traim pentru trup…Asta e lumea in care traim, persoanele sensibile si romantice sunt pe cale de disparitie….dar,totusi nu pot decat sa ma bucur ca ma numar printre persoanele care mai cred in esenta basmelor, in faptul ca fericirea consta in iubire si ca nu poate exista decat in doi….

  3. Stefan Cociodar permalink*
    22 Septembrie 2010 8:27 pm

    Si tu… 🙂

  4. adriana permalink
    22 Septembrie 2010 11:28 pm

    Ma bucur (din nou…) daca am reusit sa-ti aduc pe buze un zambet(poate doar pentru o secunda)….avand in vedere faptul ca esti o persoana care zambeste tot mai rar…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: