Skip to content

Din nou în Cluj

18 Septembrie 2010

Am știut că voi fi admis la doctorat încă din timpul examenului. După examen, m-am plimbat o perioadă, apoi m-am așezat pe o bancă, în parc. Era aceeași bancă pe care mă odihnisem cu 7 ani în urmă, înainte de a intra la examenul de admitere la facultate.

În primul an petrecut în Cluj, mi-am făcut un fel de listă cu lucrurile pe care mi le doream sau care era necesar să le îndeplinesc în următorii ani. Treptat,  le-am  îndeplinit pe toate, cu excepția dorinței care se afla în capul listei și care însemna mai mult decât toate celelalte la un loc. Era singura care nu depindea doar de mine.

În ultima perioadă, nu mi-am mai dorit să intru la doctorat și să mă întorc în Cluj. Îmi făceam planuri să continuu la București sau chiar să plec, în sfârșit, la studii în străinătate. Puțini sunt cei cărora le-am spus că, în ultimii ani, am fost de două ori aproape de a pleca și am ales a nu o face.

M-am prezentat la examen pentru că în viața mea nu am făcut niciodată vreun pas înapoi. Am mers mereu înainte, cu determinare, fără a uita cine sunt și de ce. Nu mi-am uitat promisiunile, în special pe aceea făcută cu mulți ani în urmă unui bătrân, pe care l-am iubit din toată inima.

Felul în care viața mea a decurs în ultimii ani, m-a dus, nu de puține ori, în situația de a mă întreba pentru ce fac tot ceea ce fac. N-am acționat niciodată  din sete de putere, bani sau glorie. Mi-am ales cea mai proastă motivație posibilă și anume oamenii. Dar  pe măsură ce timpul a trecut, chiar și unui idiot ca mine, i-a devenit tot mai greu să mai creadă în oameni.

Îmi este tare dor de bătrânul despre care vă vorbeam. În drumul meu spre maturitate, am  devenit un om din ce în ce mai singuratic și mai trist, iar el observa asta. Îmi amintesc, mi-a spus odată că i-ar plăcea să mă vadă zâmbind  mai des, că tristețea mea îl întristează și pe el. Sunt mulți ani de atunci și zâmbesc tot mai rar. Dacă ar fi printre noi și m-ar privi în ochi, nu-mi pot închipui cum aș putea  să-i spun, că oamenii care m-au făcut tot mai trist sunt cei pe care i-am iubit cel mai mult.

Anunțuri
5 comentarii leave one →
  1. Mihai permalink
    18 Septembrie 2010 3:44 am

    Sa stii ca iubirea neimpartasita este motorul celor mai ilustre realizari. Un artist cauta intotdeauna iubirea neimpartasita pe cand un om normal cauta exact contrariul.

    Incearca sa profiti de aceste momente pentru ca s-ar putea sa fie ultimele!

    • Stefan Cociodar permalink*
      18 Septembrie 2010 1:30 pm

      Asta e cumva o amenintare? :))

      Si despre ce vorbim? Eu nu sunt artist si nici nu planuiesc a fi unul. Nu sunt in cautarea ilustrelor realizari. Cat despre iubire „impartasita” sau „neimpartasita”, cu exceptia batranului in cauza, eu n-am iubit pe nimeni, niciodata. O astfel de persoana nu exista.

      Cunosc un singur Mihai si se pare ca tu nu esti el. Sa-ti spunem de acum „Mihai cel Sfatos”.

  2. 18 Septembrie 2010 11:26 pm

    Ai indoieli? Foarte bine. Inseamna ca ai crezut in ceva, candva in viata asta. Majoritatea oamenilor trec prin ea purtati doar de bataia vantului… Scoala iti da anumite abilitati, motivatia se pare ca ti-ai gasit-o de mult timp, cat de bine o sa te descurci e doar o problema de atitudine! 😉

  3. Stefan Cociodar permalink*
    19 Septembrie 2010 12:55 am

    Nu am indoieli. Nu am incetat sa cred.

  4. adriana permalink
    22 Septembrie 2010 11:34 pm

    „Dintre toate idealurile, cel mai periculos este dorinta de a face oamenii fericiti”. K.R. Popper

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: