Skip to content

Aici se moare

9 Decembrie 2013

Legat de pat, zăcând în propria urină, aștepți să mori. Nu e totuși mai rău decât noaptea trecută când erai cufundat și în fecale. Că ai o zi foarte proastă este puțin spus. Nu ai putut să te odihnești din pricina durerii, a scutecului murdar, a gemetelor celorlalți suferinzi, a personalului care ți-a aprins lumina în ochi în puținele ocazii în care ai reușit să ațipești. Infirmiera te-a schimbat foarte târziu, neuitând să te „gratuleze”: „Iar te-ai căcat și pișat pe tine!” Nu se poartă urât doar cu tine și nu e în niciun caz singura care dă dovadă de mojicie. Impolitețea față de pacienți pare a fi un obicei aici. Oricum, vorbele ei nu înseamnă nimic în comparație cu, de exemplu, momentul în care a încercat să te hrănească forțat până te-ai înecat cu mâncarea aceasta infectă de spital. Iar copiii tăi i-au dat bani, i-au băgat în buzunare la fiecare vizită, sperând că te va trata cu omenie. Și ei, și colegelor ei, nu au uitat pe nimeni. Pe doctor nu l-ai văzut azi, parcă a trecut ieri, nu ești sigur dacă nu cumva a fost mai demult. Ți-a aruncat o privire scurtă și rece ascunzând un ușor dezgust. Nu ți-a spus nimic, nu te-a atins, i-a indicat doar asistentei ce să-ți administreze din medicamentele cumpărate de copiii tăi. La câți bani au numărat mâinile lui lacome de la ei, ar trebui să-ți citească povești până adormi și să vegheze la căpătâiul tău. Dar ești recunoscător și pentru atât, că nu a uitat de tine. Pentru tine el este acum Dumnezeu pe Pământ, ultima ta speranță de a mai zăbovi încă puțin pe lumea aceasta de rahat. El și copiii, pe chipul cărora este mult prea vizibilă neputința, deznădejdea și atunci când realizează cum ești tratat în ciuda banilor dați – furia.  Prinzi un moment de liniște, închizi ochii și încerci să uiți unde te afli.  Doamna de la geam care se văita încontinuu, biata de ea, a murit cu câteva ore în urmă. Ați rămas cinci în cameră. Cu toții știți prea bine: Aici se moare.

*

Cine poate ști câți oameni se găsesc chiar în acest moment în situații precum cea de mai sus sau câți au murit în toți acești ani în mizerie, lipsiți de speranță și demnitate, sub ochii neputincioși ai copiilor, părinților, rudelor? Dacă aș avea puterea să o fac, l-aș duce de mână pe contabilul acesta neghiob și arogant de Nicolăescu, alături de toți „iluștrii” săi predecesori, să le explice fiecăruia dintre bolnavii aflați în astfel de situații că  nu se poate face mai mult pentru ei deoarece sistemul medical din România este subfinanțat. Apoi, privindu-i în ochi, să le spună povești despre cum a reformat el sistemul, rezolvând problemă după problemă cu „puținul” avut la dispoziție. Am coborî la Primiri Urgențe, antecamera către Iad, ca să le spună aceleași baliverne și oamenilor care stau cu orele pe holuri așteptând să fie băgați în seamă de cineva.  Ne-ar putea însoți și rectorul Astărăstoae, certat deopotrivă cu medicina și cu legea și colegii săi din conducerea CMR peste care parcă s-a pogorât  spiritul lui Mengele. Ar avea la cine să se plângă de salariile mici și cui să țină prelegeri despre medicii și personalul spitalelor românești, compus din oameni profesioniști și dedicați. Mă întreb – de ce ar fi nevoie ca să le închidă acestor indivizi, chiar și pentru câteva minute, gurile nerușinate?

Există în România oameni care fac cinste profesiei de medic, există personal medical demn de laudă și locuri unde se practică medicina precum în lumea civilizată a secolului XXI? Da, cred că există. Însă este acesta standardul sau excepția? Iar de ar fi acesta standardul, câte excepții putem să admitem, câți oameni trebuie să sufere, să fie umiliți, să moară cu zile, până să devină inacceptabil? Iar dacă printre managerii spitalelor nu s-ar mai număra atâția ticăloși și neaveniți, dacă spitalele ar primi bani, mult mai mulți bani, și acești bani s-ar regăsi în principal în salariile medicilor și personalului medical, le-ar cumpăra acești bani multora dintre ei omenia pierdută sau încă de la început absentă? Mai presus decât priceperea, principala calitate a unui medic trebuie să fie omenia. Doctor înseamnă să respecți viața, să respecți moartea, să aperi viața dincolo de orice sacrificiu personal, să nu-ți uiți niciodată jurământul indiferent de condițiile în care ești nevoit să profesezi. În orice facultate de medicină, omenia ar trebui să fie prima și ultima probă eliminatorie.

*

Bunica mea a murit acum trei luni acasă, în patul ei. Cu două săptămâni înainte, a fost internată la Spitalul Județean Brașov. În săptămâna în care a stat în acest spital a fost legată de pat, hrănită cu forța pe când se afla la un pas de comă și cine știe ce i s-a mai întâmplat iar noi nu am aflat.

Lunile acestea mii de oameni au ieșit în stradă strigând: „Uniți salvăm Roșia Montană!” De acord! Dar când ajungi să-ți trăiești ultimele zile legat de pat, zăcând în fecale și în propria urină, tu sau unul dintre cei dragi ție, ți-ar mai păsa de ce se întâmplă cu aurul de la Roșia sau cu gazul de șist? Câți ar trebui să fim și pentru ce ar trebui de fapt să strigăm noi românii astăzi în stradă, când este clar ca lumina zilei că am ajuns să trăim și să murim fără pic de umanitate?

Anunțuri
2 comentarii leave one →
  1. 23 Ianuarie 2014 1:49 pm

    acum am citit acest articol…foarte bun…cita dreptate ai…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: