Skip to content

Pentru a învinge terorismul islamic, Occidentul are nevoie de autoanaliză

2 Aprilie 2016

Cauzalitate. Ceva îi determină pe anumiți indivizi care se identifică prin apartenența la civilizația islamică să comită atentate teroriste în cele mai reprezentative orașe ale civilizației occidentale. Ce anume? Care sunt cauzele acestor atacuri și ce vor să obțină prin intermediul lor cei care le-au orchestrat?  S-a vorbit și s-a scris foarte mult despre terorism și în aceste zile, liderii politici, ca de obicei, s-au lamentat și au făcut promisiuni. Însă puține voci au încercat să ofere răspunsuri la aceste întrebări esențiale. Și mai puține au subliniat faptul că efectele pe care lumea le trăiește astăzi au la bază cauze ce țin foarte mult și de acțiunile sau inacțiunile Occidentului.

Imperialismul și interesele marilor puteri

Timp de mai bine de o mie de ani, civilizația occidentală și cea islamică și-au disputat supremația, până când, prin intermediul revoluției industriale, puterile vestice au luat avansul decisiv. Mai mult decât o reușită a Occidentului, decăderea Islamului a fost rezultatul incapacității acestei civilizații de a ține pasul cu istoria. Opace la progres de la un anumit punct și măcinate de probleme interne, cele mai puternice state musulmane au pierdut lupta cu ele însele înainte de a pierde lupta cu adversarul. A mai fost necesar aproximativ un secol până ca imperiile coloniale ale Vestului, la concurență cu Imperiul Rus, să înglobeze aproape întreaga lume islamică, excepție făcând doar ceea ce mai rămăsese din Imperiul Otoman și câteva teritorii disputate cu rușii sau otomanii (Persia, centrul Peninsulei Arabice).  Harta de mai jos prezintă situația globală cu doar un secol în urmă (1914), la debutul Primului Război Mondial, printre ale cărui cauze principale s-a numărat și imperialismul.

Așa cum putem găsi pentru aproape orice, putem identifica și anumite aspecte pozitive ale colonialismului. Însă acestea pălesc în fața crimelor comise, a exploatării nerușinate sau a ținerii în loc. Au trebuit să treacă două conflagrații mondiale pentru ca musulmanii să își poată obține independența. O libertate în cele mai multe cazuri mai mult pe hârtie, deoarece marile puteri au continuat să controleze destinul acestor state. Timp de patru decenii, Occidentul și Uniunea Sovietică au jucat „Friptea” și „Ptiu, ptiu, dictatorul meu!”, fără a le păsa de numărul uriaș de victime și dezastrul provocat. După dispariția URSS, rămasă singura superipocrizie a lumii, SUA a avut nevoie de un 11 septembrie 2001 pentru a realiza că politica sa în regiune a fost catastrofală nu numai pentru statele de acolo, ci pentru întreaga lume. În anii care au urmat, beneficiind de sprijinul netăgăduit al aliaților săi, a abordat o politică și mai greșită, adâncind și mai mult această parte a lumii în întuneric. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici în perioada recentă. În ciuda pierderilor de vieți omenești, cel puțin un sfert de milion (ONU, 2015), în ciuda faptului că focul din Siria începuse să arunce scântei peste Mediterană riscând să arunce în aer întreaga Europă, în loc de a se concentra pe găsirea soluțiilor necesare pentru pace, puterile occidentale au perseverat în a juca aceleași vechi jocuri cu Rusia și Turcia.

Interesele marilor puteri și slăbiciunile interne moștenite au făcut ca generații după generații de musulmani să trăiască în război, sărăcie și dictatură. Viața în astfel de condiții poate cu ușurință scoate la lumină ceea ce este mai rău în ființa umană. De asemenea, generează o antipatie puternică față de cei considerați a fi răspunzători. Pentru ca extremismul să-și facă simțită prezența pestilențială a mai fost necesar doar timp.

Războiul nu este război până ce fratele nu-și omoară fratele

„Războiul nu este război până ce fratele nu-și omoară fratele” spune Emir Kusturica în filmul Underground. S-a scris foarte mult pe tema conflictelor din interiorul lumii islamice: majoritatea sunnită (87-90%) contra minoritatea șiită (10%-13%), otomani contra perși, irakieni contra iranieni, kurzi contra turci etc. În privința fratricidului, istoria Islamului nu diferă foarte mult de istoria creștinătății, cel puțin până în punctul în care SUA și URSS au dezvoltat bomba atomică.  MAD (Mutual Assured Destruction – Distrugere Reciprocă Asigurată) s-a dovedit a fi în ultimii 60 de ani cea mai de nădejde garanție a păcii între creștini, spre deosebire de valorile creștine care au eșuat timp secole, culminând cu măcelul celor două conflagrații mondiale.

Ceea ce se spune mai rar atunci când se vorbește despre istoria modernă a musulmanilor este că nu de puține ori aceștia au fost asmuțiți unii împotriva celorlalți, îndeosebi în perioada Războiului Rece. Se omite a se spune că în loc de a căuta pacea și echilibrul, marile puteri s-au întrecut cu fiecare ocazie în a profita politic și economic de pe urma conflictelor dintre aceștia, la fel cum au profitat și de pe urma războaielor dintre musulmani și marii adversari (ex. SUA în cazul războiului dintre URSS și Afganistan). De asemenea, tentativele de unitate  precum panarabismul  au fost  mai curând sabotate decât încurajate,  fapt deloc surprinzător ținând cont că majoritatea acestor inițiative au avut printre punctele lor centrale combaterea intruziunilor occidentale.

Nu prea se punctează nici  faptul că atentatele care au loc în interiorul lumii musulmane nu sunt de cele mai multe ori simple atacuri fanatice oarbe, ci acțiuni pe care extremiștii le desfășoară împotriva celor considerați de către aceștia a fi marionete ale Occidentului.

Este ceva putred în Europa

Istoria iubește ironia, astfel că, după cel de-al Doilea Război Mondial, numeroși musulmani au fost invitați în Europa pentru a se bucura și ei de valorile occidentale. Sau poate pentru că, după ce s-au omorât fără milă între ei transformând jumătate de continent într-un pustiu, europenii au avut mare nevoie de mână de lucru, de preferabil ieftină, pentru a reconstrui și pentru a-și pune economiile înapoi pe picioare. Ceea ce le-a scăpat însă liderilor politici atunci și și pare a le fi scăpat până în ziua de astăzi este că un individ ar putea întâmpina dificultăți  majore în a se integra într-o cultură foarte diferită de cea din care provine. De exemplu, este posibil să te simți cel puțin stingher ca musulman între creștini, de altă culoare între albi care sunt în plus și rasiști, sărac printre bogați pe Champs-Élysées sau New Bond Street.

Au trebuit să explodeze bombe în capitalele Europei multiculturale  pentru ca mințile politice mai luminate  să înceapă a-și pune problema dacă nu cumva s-a eșuat lamentabil în a-i face pe acești oameni să se simtă ca acasă.  Dacă li s-a oferit copiilor și nepoților acestora, născuți cetățeni europeni, o educație și o integrare pe piața muncii care să nu permită transformarea lor în fanatici și extremiști. Dacă s-a reușit să li se insufle acel patriotism care să-i facă să-și spună cu mândrie: sunt francez, sunt belgian, sunt german, sunt european.

Cu o educație precară, în căutarea unei identități, uneori săraci și marginalizați, nu e câtuși de puțin surprinzător că unii tineri musulmani europeni au căzut pradă fanatismului și extremismului. În fond, aceleași cauze au dus la apariția unui număr semnificativ de indivizi asemănători și în rândul majorității mai mult sau mai puțin creștine.

Totul este permis în dragoste și război

„All is fair in love and war.” Dictonul acesta care nu îmi este deloc pe plac își are originea în cultura occidentală. Este extrem de dificil să te aperi împotriva unui nebun sau a unui om disperat. Ca o formă de rău suprem, organizațiile teroriste au găsit căi de a transforma astfel de indivizi în arme. Spre deosebire de executanți însă, liderii acestor organizații nu sunt lipsiți de rațiune. Obiectivul lor nu este un imperiu universal al răului, nu trăim în Lord of the Rings. Nu au satisfacții precum Joker doar din a vedea lumea arzând, nu trăim nici în The Dark Knight. Foarte probabil că mulți dintre ei sunt religioși doar de fațadă. Acești indivizi vor putere, bogăție și ca marile puteri, îndeosebi cele ale Occidentului, să se care dracului de pe pământul pe care îl consideră al lor. Poate că cei mai ambițioși dintre ei, nu neapărat și cei mai vizionari, visează la un stat islamic care să rivalizeze cu cele mai mari puteri ale lumii. Foarte probabil că mulți speră să trăiască ziua în care fii lui Israel să fie primii oameni pe Marte. Dar pentru început, s-ar mulțumi cu primele trei. Este atât de simplu, cum este și faptul că liderii marilor puteri vor refuza să plece atât timp cât vor reuși să țină lucrurile sub control acasă.

Menținerea practicilor actuale trebuie să înceteze

Peste măsură de ipocrită, sub mantia găurită a corectitudinii politice, lumea occidentală a rămas în adâncul ei rasistă, xenofobă și, asemenea Islamului, dezbinată. Semnele unui declin sau chiar eșec al democrației sunt din ce în ce mai vizibile în vremurile pe care le trăim. Prăpastia dintre politic și cetățeni, corupția generalizată,  nerespectarea valorilor pe care altfel a încercat să le impună întregii lumi conturează o societate neprietenoasă  nu doar cu musulmanii, ci cu toți componenții săi. În plus, o fac vulnerabilă la orice fel de amenințare, nu doar la terorismul de origine islamică.

„Business as usual” (menținerea practicilor actuale) este calea către dezastru și în politica externă. Dacă statele vestice nu vor urma cu adevărat principiile pe care le clamează, atentatele teroriste nu doar că nu vor înceta, dar vor deveni din ce în ce mai sângeroase pe măsură ce organizațiile teroriste, alimentate de același tip de politică, vor deveni și  mai puternice.

În Europa se  află legal astăzi cel puțin 21 de milioane de musulmani. Cu extrem de puține excepții, aceștia au trăit și trăiesc în continuare în pace alături de restul europenilor. În loc să le asculte telefoanele și să le citească e-mail-urile, autoritățile europene ar putea să-i întrebe cum se simt aici, cu ce probleme se confruntă, cum li s-ar putea îmbunătăți viața, care sunt soluțiile pe care ei le întrevăd pentru rezolvarea problemei terorismului. În vremurile care se prefigurează, dacă vor fi respectați și protejați de acțiunile extremiștilor autohtoni, acești oameni vor reprezenta scutul Europei împotriva extremiștilor lumii islamice.

Lumea occidentală, din care consider sau cel puțin sper că face parte astăzi și România, pe care am criticat-o aspru în acest articol din postura omului care se consideră un reprezentant al său,  are nevoie mai presus de orice de introspecție. O introspecție care privește valorile sale și starea propriei democrații. De eventualele răspunsuri nu va depinde doar rezolvarea problemei terorismului,  ci întreg viitorul acestei lumi în vremurile ce vor urma.

*

Acest text a apărut și aici:

http://republica.ro/in-mintea-unui-jihadist

http://dealulmelcilor.com/2016/04/pentru-a-invinge-terorismul-islamic-occidentul-are-nevoie-de-autoanaliza/

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: