Skip to content

Cause trouble. Despre ce putem face pentru o Românie mai bună

1 Martie 2016

image-2015-11-4-20556758-0-protest-bucuresti

Ronald F. King este un profesor american de științe politice. De mulți ani încoace, vine des în România, contribuția sa la dezvoltarea acestei discipline în țara noastră fiind enormă. Într-un scurt interviu acordat cu doi ani în urmă, întrebat care este cel mai bun sfat pe care l-a primit vreodată, profesorul a răspuns: „Cause trouble.” (În traducere liberă – „Fii o pacoste!”)

Textul pe care l-am scris acum o săptămână s-a intitulat inițial: „Câteva idei periculoase”.  Citind comentariilor cititorilor, cred că un titlu mai potrivit ar fi fost: „Câteva căi de acțiune împotriva sistemului” care s-a perpetuat peste decenii și pe care românii ar trebui să-l transforme cât mai curând în trecut.

Încerc să scriu de fiecare dată militând pentru ceva, nu împotriva cuiva sau pentru a mă alătura unui cor de bocitoare. Când am conceput textul precedent, am zăbovit asupra fragmentului în care m-am referit la intelighenția autohtonă. Nu cred că am greșit în afirmațiile mele, eșecurile României de astăzi ar trebui să atârne cel mai greu asupra celor mai bune minți pe care le are acest popor. Scopul meu nu a fost nicidecum acela de a arunca cu noroi, ci de a utiliza ca punct de plecare conștientizarea unei anumite stări de fapt. Cred că în majoritatea lor, românii, fie ei cei mai inteligenți și bine educați, nu au gândit și nu gândesc nici astăzi precum profesorul Ron King. Alegeți dumneavoastră proporțiile, pentru vremurile prezente, sau mergând pe decade în trecut: câți sunt cei care s-au întovărășit cu sistemul, câți sunt cei care au plecat capul sau au închis ochii și câți sunt cei care și-au asumat riscuri și au depus eforturi pentru a schimba în bine România?

Ne plângem cu toții – buni și răi, deștepți și proști, curajoși și lași, cinstiți și hoți de țara aceasta – și aproape niciodată nu ne lipsesc argumentele.  Apoi, perseverăm în a o face și mai imposibil de trăit prin acțiunile noastre sau prin delăsare.

Doriți exemple? Câți medici ați auzit dumneavoastră în ultimii ani protestând împotriva condițiilor deplorabile în care se practică medicina în cele mai multe locuri din această țară? Nu pentru salarii mai mari (sigur că medicii merită mult mai mulți bani),  nu pentru a se apăra unii pe alții (când este și când nu este cazul), ci din umanitate, din respect pentru viață și pentru jurământul depus, în numele oamenilor care mor cu zile? De câte ori ați auzit în schimb medici afirmând, adesea cu aroganță: „Aceasta e situația, eu nu am nicio vină!”?

Câte cadre universitare ați auzit, cel puțin până la izbucnirea unor scandaluri politice, protestând împotriva modului în care se acordă diplome, până la titlul de doctor, în universitățile din România? Pentru cei care nu știu, fiecare doctorand are un profesor coordonator care este obligat să îl îndrume și să citească tot ce scrie acesta în teză, catedra din care face parte doctorandul nu este nicidecum străină de parcursul și munca intelectuală a acestuia, iar la susținere există o comisie formată din profesori care au obligația de a parcurge cu mare atenție teza candidatului. Cinci minute de dialog i-ar fi suficiente unui cadru universitar veritabil ca să facă diferența între un doctor în științe și un șarlatan care a copiat sau și-a cumpărat teza! În mediul academic românesc, am avut zeci de ani de liniște, de onoare vândută ieftin și de impostură.

Nu generalizez și nu vreau să arunc anatema asupra tuturor. Nu toți medicii și nu toate cadrele universitare s-au complăcut în situația existentă. Fără îndoială că printre aceștia se numără și oameni de valoare, modele atât din punct de vedere moral, cât și din punct de vedere profesional. Dar, revenind la întrebarea inițială, care sunt proporțiile? Alegeți un alt domeniu de activitate, care sunt proporțiile?

După câțiva ani în presă, după ce i-am cunoscut pe mulți dintre liderii politici ai acestor vremuri și după o relativ scurtă perioadă în care am putut observa din interior cum funcționează unul dintre marile partide ale acestei țări, m-am convins că politicul nu poate fi sursa binelui de care țara are nevoie, chiar dacă vorbim despre generațiile tinere.  În același timp, am realizat că politicul nu este nici sursa răului împotriva căruia trebuie să luptăm, ci doar o formă a sa.  Răul provine din educația găunoasă transmisă din generație în generație. România a eșuat la acest capitol mai mult decât la oricare altul, iar dacă dorim să reconstruim, cu educația trebuie să începem.

Pentru că sunt de profesie politolog, părticica pe care mi-o asum din acest efort comun este creșterea nivelului de cultură politică în rândul românilor, îndeosebi în rândul celor tineri. Ori de câte ori scriu un text, încerc să-mi concentrez efortul în această direcție.  Dacă numărul celor interesați de „viața cetății” va crește, dacă nivelul de cunoștințe despre societate, politică, stat, democrație, ideologii, drepturi, libertăți etc. va spori,  dacă din ce în ce mai mulți români vor învăța cum să-și apere drepturile și vor înțelege că a fi cetățean într-o democrație înseamnă și implicare, atunci putem avea speranța că România va fi mai bună.

„Ne va fi mai bine dacă fiecare își va face treaba cum trebuie la locul de muncă.” Întâlnesc frecvent această opinie în ultima perioadă. Într-adevăr, și eu m-am săturat să trăiesc în țara lucrului făcut de mântuială. Dar pentru a ne fi cu adevărat mai bine, este insuficient. Dacă ne rezumăm la atât, nu doar că schimbarea va întârzia să apară, dar sistemul ne va pune piedici la fiecare pas, iar atunci când vom acționa individual împotriva intereselor sale, va încerca și va reuși să ne pună la pământ.

Un exemplu recent și îndelung discutat este cel al polițistului Marian Godină. Îl cunosc pe Marian din adolescență, i-am observat talentul și l-am încurajat să continue încă de la prima povestire pe care a împărtășit-o prietenilor pe Facebook. Marian a început să scrie pentru a-și povesti cu simțul caragialian care îl caracterizează viața de polițist, nu pentru a se lupta cu sistemul. Sinceritatea scrierilor sale și succesul de care acestea s-au bucurat au fost însă percepute rapid ca o amenințare de către cei corupți, polițistul Godină devenind „o pacoste” pentru sistem. Din fericire pentru el, popularitatea de care s-a bucurat i-a fost scut și sabie, devenind în loc de victimă sigură, un reper al schimbării în Poliția Română. Închipuiți-vă  însă care ar fi fost soarta lui Marian dacă nu ar fi fost un polițist cunoscut și simpatizat de un număr foarte mare de oameni. Ar fi avut de ales dintre a accepta cu capul plecat nedreptățile la care a fost supus și a pleca din poliție.

Se vorbește adesea că românii nu sunt patrioți, am citit astfel de comentarii și în urma ultimului meu text. Dacă prin patriotism înțelegem sentimentul apartenenței la o comunitate și cel al bunului comun, atunci sunt de acord. Cred că acestea două ne lipsesc în mare măsură. Cui îi pasă de oamenii alături de care trăiește, nerezumându-se doar la familia și prietenii săi, nu va fi nici hoț, nici ticălos, nu va sta nici cu brațele încrucișate în fața fărădelegilor. Cel care consideră că România este și țara lui nu o va lasă de izbeliște, acceptând ca un sistem corupt să își facă la nesfârșit voia.

*

Acest text a apărut și aici:

http://republica.ro/faceti-galagie

http://dealulmelcilor.com/2016/03/cause-trouble-despre-ce-putem-face-pentru-o-romanie-mai-buna/

Anunțuri

Câteva idei periculoase (despre cum poate fi schimbată România)

22 Februarie 2016

386945_2514974587208_1038499360_3078569_1772432303_nAm ajuns în punctul în care îmi urăsc profesia.  De ceva vreme încoace, caut zilnic scuze pentru a mă ocupa cu altceva. Dincolo de suprasaturația cu ceva toxic precum este politica, m-a copleșit sentimentul de inutilitate în a continua ceea ce mi-am propus să fac cu aproape 15 ani în urmă, când am plecat în Cluj ca să studiez științele politice.

Societatea românească e ca o jucărie cu baterii stricată. Se învârte inutil și zgomotos în cerc, uneori cade cu roțile în sus, sunt zile în care cu milă aș vrea să-i pot scoate bateriile. Poate că mă înșel, dar nu o văd capabilă de a se schimba considerabil în bine, cel puțin nu în următoarele câteva decade.

Pentru că nu știu cum altcumva aș putea fi folositor, tot ca o jucărie stricată, ca un Don Quijote de buzunar, reiau câteva idei pe care le-am abordat și în trecut. Poate că repetarea lor ajută în vreun fel.

Despre cei care pot schimba România în bine. Dacă am da la o parte straturile groase de stupiditate și ipocrizie care ne acoperă, am recunoaște că principala problemă a României sunt românii. Dintre aceștia, cea mai mare vină pentru starea actuală a societății românești o poartă elita intelectuală, nu derizoria clasă politică de care avem parte.  Ca paranteză, o clasă politică alcătuită din români și nu din venetici, așa cum adesea opinia publică are obiceiul de a se raporta la ea.

În timp ce omul cu o educație precară va fi mereu ușor de păcălit, de controlat, nu va avea capacitatea de a vedea lucrurile în ansamblu, de a înțelege în profunzime sistemul în care trăiește, de a acționa adecvat pentru a-și apăra drepturile, intelectualitatea este cea care în statele prospere ale lumii a făcut diferența. În cazul României însă, elitele fie s-au simțit bine bălăcindu-se în mocirlă, fie nu au avut capacitatea de a ieși din ea. Cu unele excepții notabile, o stare de fapt veche de secole, și nu de 25 sau 70 de ani cum le place unora să creadă sau să spună.

Un viitor mai bun pentru această țară nu poate exista fără acțiunea concertată a elitelor. Nu-mi dau însă seama ce ar trebui să se mai întâmple pentru ca în rândul acestora să aibă loc o trezire.

Despre stat. Un concept deși nu foarte complicat, se dovedește a fi foarte dificil de înțeles pentru cei mulți dinte români, fie unii dintre aceștia deținători de multă carte în cap. Spre deosebire de Franța lui Ludovic al XIV-lea, România este astăzi o democrație, sau cel puțin așa se pretinde a fi. În cazul unei democrații, statul este un acord între oamenii care îl compun de a conviețui sub o identitate comună, într-un spațiu delimitat, respectând un set de reguli (legi) în fața cărora toți trebuie să fie egali. „L’Etat, c’est nous”, statul suntem noi, cetățenii, așa cum spun francezii. Statul este „the people” – poporul –  așa cum spun americanii. În schimb, românii se raportează în secolul XXI  la stat așa cum se raportau țăranii legați de pământ  la stăpânire cu câteva secole în urmă. O schimbare a relației dintre român și stat nu poate avea loc decât prin conștientizarea faptului că statul democratic este rezultatul voinței comune a oamenilor care îl alcătuiesc, iar în absența acestei voințe el nu doar că nu are nicio putere, dar nu poate nici măcar exista. În situația în care statul acționează împotriva voinței propriilor săi cetățeni, încălcându-le drepturile și libertățile, atunci nu mai putem vorbi despre democrație, ci despre o formă de dictatură, oamenii aflându-se în situația de a face tot ceea ce este necesar pentru a se elibera.

Despre rolul statului. Mai presus decât orice altceva, rolul unui stat democratic este acela de a  asigura siguranța și mediul necesar bunăstării cetățenilor săi.  Dacă statul nu este capabil să asigure aceste două condiții esențiale, atunci comunitatea de oameni care îl compune trebuie să ia în considerare o schimbare radicală în interiorul acestuia. Istoric vorbind, statele care eșuează pentru perioade îndelungate să asigure cele două condiții de mai sus, la un moment dat se prăbușesc. România de astăzi este un stat putred, incapabil nu doar de a face față unor amenințări majore, dar și de a asigura cadrul necesar unei vieți cel puțin decente pentru cei mai mulți dintre cetățenii săi. Aderarea la UE și la NATO, marile reușite ale acestor ani, nu sunt nicidecum garanții suficiente pentru un viitor sigur și prosper.

Despre instituțiile statului. Într-o democrație, instituțiile statului există pentru a servi interesele cetățenilor și pentru a-i proteja. Ele trebuie să acționează fără excepție în sprijinul oamenilor, intervenind doar atunci când se impune împotriva celor care încalcă drepturile celorlalți. Legile sunt scrise și aplicate întotdeauna în favoarea cetățeanului, iar instituțiile  nu recurg la a interzice (cenzura) sau la a pedepsi (amenda, confisca, aresta) decât atunci când este imperios. Indiferent de instituția din care face parte sau de poziția ierarhică pe care o ocupă, funcționarul de stat nu este un agent al stăpânirii în relația cu țăranul legat de glie, ci reprezentantul cetățenilor, în serviciul acestora.  Ori de câte ori o instituție se abate de la aceste reguli, acea instituție acționează nedemocratic, iar una sau mai multe dintre următoarele măsuri se impun a fi luate: legile pe bază căreia funcționează trebuie modificate, rolul instituției trebuie regândit sau instituția trebuie reorganizată, cei care au comis abuzuri sau sunt responsabili de proasta funcționare trebuie să răspundă pentru faptele lor.

În România, aroganța funcționarilor și umilirea cetățeanului sunt atât de vechi și firești, încât ar putea fi considerate tradiții. De aceea, printre prioritățile administrației actuale și a celor viitoare, pe o poziție cel puțin la fel de importantă cu lupta împotriva corupției, ar trebui să se afle schimbarea atitudinii aparatului de stat  față de cetățeni.

Despre politicieni. Un stat modern nu poate funcționa ca o democrație directă.  De exemplu, România nu poate fi condusă de către 20 de milioane de oameni strânși în agora. Din acest motiv, umanitatea a inventat democrația reprezentativă.

Ceea ce atât politicienii cât și votanții români în majoritatea lor  nu par a înțelege, este că într-un stat democratic orice ales într-o funcție publică, mai presus de a răspunde în fața legii,  răspunde în fața celor care l-au delegat prin vot să îi reprezinte. La această formă de răspundere, nu există și nu poate exista imunitate. Politicianul poate fi tras la răspundere de către alegători oricând în perioada mandatului cu care a fost încredințat, și poate fi oricând înlăturat din funcția pe care o ocupă prin organizarea de alegeri anticipate. Într-o democrație, alegerile nu au loc obligatoriu doar o dată la 4 sau 5 ani, pot avea loc ori de câte ori este necesar pentru a-i îndepărta de la putere pe politicieni care demonstrează că nu dau doi bani pe cei care i-au votat.

Ca și contraargumente la cele de mai sus, un politruc care se crede iscusit se va exprima cu emfază despre costuri sau despre instabilitate politică.  În cuvântarea sa,  nu va vorbi cu siguranță  despre costurile menținerii în funcții publice a unor netrebnici. În privința stabilității, nu va recunoaște niciodată că țara este condusă de zeci de ani de aceiași indivizi sau grupuri de indivizi printre care se numără și el, lucru mult mai păgubos decât înlăturarea acestora în câțiva ani de instabilitate.

Despre libertatea de exprimare. Libertatea de exprimare este unul dintre drepturile esențiale ale omului și o condiție de bază a existenței democrației. De aceea, cu greu pot fi identificate situații în care să se impună necesitatea unei atingeri cât de mică la adresa acesteia.

Firește că politicieni cu apucături totalitare vor încerca mereu să atenteze la adresa ei, uneori cu mănuși, alteori cu bâta. Doar în ultimele luni, am putut observa în România acțiuni mai mult sau mai puțin subtile în acest sens, fie cu telefonul, fie cu legea. Ceea ce ar trebui să provoace îngrijorare nu sunt tentativele în sine, ci reacția destul de firavă a societății.

Despre libertatea presei. Mass-media din România nu mai este apanajul unui regim totalitar, așa cum era înainte de 1989.  Nu este însă nici liberă.  Pentru cei care încă nu au realizat acest lucru, a fost acaparată în mare parte de grupări mafiote, de marea corupție. Pentru că sunt alcătuite din infractori și nu din proști, aceste grupări s-au adaptat vremurilor pe care le trăim și, urmând modelul precursorilor din Vest, au cumpărat sau înființat trusturi de presă, posturi TV și de radio, ziare, site-uri etc., care să le servească interesele murdare. Presa fiind a patra putere în stat, de ce s-ar fi oprit corupția doar la primele trei? Astfel, jurnaliștii au fost înlocuiți cu saltimbanci în  propagandă și manipulare, care săvârșesc zi de zi numere de circ în văzul unei audiențe cât mai numeroase, având ca scop principal îndobitocirea unui număr cât mai mare de oameni. Firește că unii dintre acești indivizi sunt eficienți în ceea ce fac, lucru evident și zilele acestea.

Oricât ar fi de frustrant, cetățeanul educat nu trebuie să facă apel nici în astfel de cazuri la cenzură. Pentru a se proteja și pentru a-i proteja pe cei apropiați, primele măsuri pe care le poate lua sunt să schimbe canalul TV sau radio, să nu mai cumpere ziarul, să nu mai acceseze site-ul, pagina de Facebook, să nu mai dea share sau like. Dacă este dispus la mai mult efort, poate vorbi cu cei din jur, explicându-le cu răbdare, de câte ori este necesar, cine sunt acești indivizi, cine se află în spatele lor, ce interese urmăresc.  Plătiți la bucată, în funcție de numărul de enoriași pe care îi păstoresc, nimic nu îi deranjează mai tare pe acești propovăduitori ai neantului decât diminuarea asistenței. E un proces anevoios, dar este singura modalitate democratică de a-i combate.

V-am împărtășit câteva idei. România nu va fi mai bună fără un efort colectiv.

*

Acest text a apărut și aici:

http://republica.ro/cea-mai-mare-vina-pentru-starea-actuala-a-societatii-romanesti-o-poarta-elita-intelectuala-nu-politicienii

http://dealulmelcilor.com/2016/02/cateva-idei-periculoase-despre-cum-poate-fi-schimbata-romania/

Mirajul Guvernului Cioloș

18 Noiembrie 2015

 

image-2015-11-17-20601037-41-guvernul-ciolos-depunerea-juramantului„Vrem alegeri anticipate!” „Vrem guvern de tehnocrați!” Aproape că am strigat și eu aceste sloganuri în a doua seară de proteste. M-am întrebat atunci care este originea lor? Reprezintă ele doleanțele protestatarilor sau, mai curând, sunt idei provenite din zona politicului? Au atins oamenii ieșiți să protesteze acel nivel de cultură politică încât să înțeleagă în profunzime ceea ce scandează?

Seara următoare, am stat de vorbă pe aceste subiecte cu mai multe persoane din piață, oameni pe care nu îi cunoscusem anterior. Le-am spus că alegerile anticipate nu ar înlătura corupția din Parlamentul României, ba din contră. Peste câteva luni am avea un parlament cu aproximativ 100 de membri mai puțin, în mare parte aceeași indivizi sau unii foarte asemănători lor, proaspăt legitimați prin vot. Din fericire au existat suficiente voci care au vorbit public despre inoportunitatea alegerilor înainte de termen, iar ideea a fost abandonată în scurt timp atât de către stradă, cât și de către politic.

Guvernul de tehnocrați a devenit însă realitate. Din discuțiile pe care le-am avut cu diferiți oameni în această perioadă, am observat că există mai multe nelămuriri legate de această formă pe care o poate lua puterea executivă.

Prima dintre acestea este legată de semnificația sintagmei „ministru tehnocrat”. Pe scurt,  ministrul tehnocrat este un expert în domeniul pe care urmează să îl coordoneze, care nu face parte dintr-un partid politic (nu este un politician de carieră).

Ideea „guvernului de tehnocrați” nu este nicidecum una nouă, în literatura de specialitate ea făcându-și apariția cu aproape un secol în urmă. În ultimele decenii, diferite state europene au fost conduse de guverne purtând această titulatură, îndeosebi atunci când au trecut prin mari schimbări interne sau ca urmare a crizei economice din 2008. Durata mandatelor și structura guvernamentală a variat de la caz la caz, realizările lor fiind în cele mai multe situații unele destul de modeste. În România, această sintagmă a fost asociată guvernelor Stolojan, Văcăroiu (I, II, III) și Isărescu.

În funcție de componență și mandat (capacitatea de a acționa), guvernele tehnocratice pot lua patru forme: interimar partizan (cu un prim-ministru tehnocrat,  miniștri în majoritate membri ai partidelor politice și capacitate de acțiune limitată), interimar nepartizan (cu un prim-ministru tehnocrat, miniștri în majoritate tehnocrați și capacitate de acțiune limitată), tehnocratic partizan (cu un prim-ministru tehnocrat, miniștri în majoritate membri ai partidelor politice și capacitate mare de acțiune) și deplin tehnocratic (cu un prim-ministru tehnocrat, miniștri în majoritate tehnocrați și capacitate mare de acțiune).[1] În timp ce primele două sunt limitate la a menține starea de fapt existentă până la cele mai apropiate alegeri parlamentare, ultimele două au capacitatea necesară pentru a implementa mari reforme.

Ce fel de guvern este cel condus de către Dacian Cioloș? Componența sa indică faptul că avem în față un cabinet format exclusiv sau în cea mai mare parte din tehnocrați. Astfel, plecând de la împărțirea de mai sus, Guvernul Cioloș este fie un guvern interimar nepartizan[2], fie un guvern deplin tehnocratic.

Pentru a stabili care dintre acestea două, rămâne de analizat mandatul cu care acest cabinet a fost învestit, dacă rolul său pare a fi cel de a menține actuala stare de fapt până la alegeri sau dacă prezintă intenția și capacitatea de a realiza reforme majore.

Știm din start că Guvernul Cioloș are un mandat de maxim un an, care se va încheia la termen odată cu alegerile parlamentare din toamna viitoare. Perioada scurtă îi permite cel mult să înceapă proiecte majore, urmând ca acestea, în cazul în care ar deveni realitate, să fie lăsate în grija guvernului următor.

Mai știm și faptul că Cioloș are o bună imagine și se bucură de încredere în rândul puterilor vestice. Însă această încredere nu înseamnă sprijin necondiționat, mai ales în contextul internațional actual.

Majoritatea parlamentară pe care se bazează este una evident de conjunctură, putându-i deveni oricând ostilă în cazul în care politicienii și-ar simți amenințate interesele. Acest lucru este valabil inclusiv pentru PNL, care practic a girat ieri pentru Cioloș și oamenii săi. Drept urmare, durata de viață a proaspăt învestitului cabinet va depinde foarte mult de disponibilitatea acestuia de a face compromisuri în fața politicului.

De cealaltă parte se află „strada” cu așteptările sale, în vârful listei aflându-se, alături de un trai mai bun, continuarea luptei împotriva corupției. În conjunctura nefirească pentru o democrație în care se află România astăzi, poate singura garanție pe care acest guvern ar putea să o aibă că își va duce mandatul până la capăt în cazul în care ar merge pe calea reformelor majore ar fi presiunea străzii asupra partidelor politice. Acest sprijin ar putea veni doar dacă strada ar rămâne vigilentă și de nemanipulat, iar Guvernul ar face tot posibilul să mențină un înalt nivel de credibilitate. Ca paranteză, credibilitate de la început știrbită de cele câteva nominalizări cel puțin neinspirate și șovăiala cu care Dacian Cioloș și-a început mandatul.

Un ultim indicator al tipului de guvern care începând de ieri conduce România este programul de guvernare[3] propus de noul premier. Faptul că Dacian Cioloș și-a început mandatul cu un program care arată ca un set de notițe luate în grabă nu este deloc un semn încurajator. Da, este adevărat, din momentul desemnării sale timpul a fost foarte scurt, dar problema nu ține de numărul de pagini scrise, ci de absența unei viziuni clare, bine conturate, și de absența curajului. Deși poate fi înțeleasă din punct de vedere politic, încercarea de a mulțumi  atât „strada” cât și forțele politice nu este tocmai atitudinea care să denote intenția de a schimba România. Mai mult decât atât,  reprezintă primul pas către a dezamăgi pe toată lumea.

Punând lucrurile cap la cap, un guvern care are o perioadă foarte limitată de existență, cu o susținere cât se poate de fragilă în Parlament, cu un sprijin incert din afară și din partea populației și care își manifestă încă de la început disponibilitatea la compromisuri, arată foarte puțin ca un guvern tehnocratic al marilor reforme și mult mai mult ca un guvern interimar a cărui misiune se va rezuma la a menține actuala stare de fapt până la alegerile parlamentare. Fapt consimțit și prin majoritatea largă cu care a fost învestit, majoritate care cel mai probabil a perceput noul cabinet ca fiind unul foarte convenabil, lipsit de timp și forță pentru a încurca interesele politicului sau pentru a lupta eficient împotriva balaurului cu șapte capete al corupției.

Contrar a ceea ce anumite voci au afirmat cu ipocrizie ieri în Parlament, desemnarea lui Dacian Cioloș pentru funcția de premier nu reprezintă o abatere severă de la democrație, larga majoritate cu care a guvernul său a fost învestit conferindu-i legitimitatea de care avea nevoie. Însă recurgerea la această formă de guvernare scoate și mai mult în evidență falimentul clasei politice și, implicit, fragilitatea democrației românești.

Dacă soluția guvernului tehnocratic va eșua, credibilitatea președintelui Iohannis, cel care l-a nominalizat pe Cioloș fără ca acesta să fie propus de o majoritate parlamentară, va avea și ea foarte mult de suferit. Pe fundalul a ceea ce se întâmplă astăzi în lume, toate acestea pot crea un culoar larg extremismului, iar acest lucru ar reprezenta într-adevăr o amenințare majoră pentru democrație.

Pentru marile reforme de care România are nevoie nu este obligatoriu un guvern de tehnocrați, este obligatoriu un guvern de oameni de calitate, care să știe, să dorească și să poată transforma această țară într-una modernă și prosperă. Un astfel de guvern are însă șanse foarte mici să apară la orizont fără o schimbare dramatică în rândul clasei politice.

Situația nu este deloc încurajatoare. Niciunul dintre partidele care au în acest moment reprezentanți în Parlament nu dau semne reale că ar intenționa să se reformeze, iar alternativele curate și normale la cap lipsesc sau sunt foarte firave. Nu în ultimul rând, trebuie spus adevărul și despre cetățeni: foarte mulți dintre români se simt bine în România de astăzi și nu sunt dispuși la a depune niciun efort, ba unii chiar resping ideea de a trăi într-o țară mai bună.

Îi înțeleg pe cei care își pun speranțe în Dacian Cioloș și miniștrii săi. Scurta mea analiză nu a avut nici pe departe ca scop să terfelească proaspăt învestitul guvern, de acest lucru se ocupă și se vor ocupa cu siguranță alții, cu bune sau rele intenții. Nu sunt ghicitoare în stele ca să știu ce vor face și ce nu vor face acești oameni în următorul an de zile. Dacă vor fi doar niște funcționari lipsiți de curaj ce vor servi sistemul corupt sau oameni de stat care să împingă România înainte, viitorul și uriașa responsabilitate se află în mâinile lor.

[1] McDonnell, Duncan, Valbruzzi Marco, „Defining and Classifying Technocrat-led and Technocratic Governments” Paper prepared for the panel ‘Technocrats, Caretakers and Parties in the Long European Crisis’ European Union Studies Association Conference Baltimore, 9-11 May 2013. http://euce.org/eusa/2013/papers/6h_mcdonnell.pdf (Accesat 17 noiembrie, 2015)

[2] Prin „nepartizan” a nu se înțelege că acest guvern nu este apropiat de PNL. Termenul se referă strict la faptul că în componența sa nu sunt membri de partid.

[3] Programul de guvernare al Guvernului Cioloș varianta inițială: http://media.hotnews.ro/media_server1/document-2015-11-16-20595735-0-programul-guvernare-guvernului-ciolos.pdf

Programul de guvernare al Guvernului Cioloș varianta nouă: http://www.scribd.com/doc/290028447/Program-de-guvernare-dacian-Ciolo%C5%9F

Acest text a apărut și aici:

http://republica.ro/mirajul-guvernului-cioloc

http://dealulmelcilor.com/2015/11/mirajul-guvernului-ciolos/

Romica Popp Dâmboianu (18 noiembrie 1919 – 21 august 2015)

23 August 2015

Vecina familiei mele peste decenii. În ultimii ani, m-am bucurat de prietenia ei…

04patinatoare_popp23_2015082409

In Memoriam:

http://www.realitatea.net/reporterii-realitatii-dincolo-de-limite_1371232.html

http://stiri.rttbrasov.ro:8085/SitePages/DetaliiStire.aspx?idc=1675

O Românie slabă în bătaia vântului

21 Iunie 2015

RomaniaCând am aflat săptămâna trecută titlul noii Strategii Naţionale de Apărare, gândul m-a dus la reclamele specifice teleshopping-ului. Mi l-am şi închipuit pe Klaus Iohannis, cu graiul său domol, vorbind despre „O Românie puternică în Europa şi în lume” între nişte cuţite laser de bucătărie şi un aparat care îţi umflă muşchii în timp ce mănânci pizza şi priveşti la „Românii au talent”.

România este un stat slab. Îmi închipui că majoritatea românilor sunt conştienţi de acest lucru. Iar dacă observaţia de zi cu zi nu este suficientă, cifrele ne arată că la aproape orice capitol ne aflăm la coada Europei şi undeva în zona mediocrităţii pe glob. Perspectiva în timp nu este nici ea încurajatoare. Alegeţi domeniul – democraţie (Freedom House, The Economist Intelligence Unit), dezvoltare (United Nations Development Programme – UNDP), calitatea vieţii (The Economist Intelligence Unit), corupţie (Transparency International) , libertatea presei (Freedom House), sănătate (UNDP), educaţie (UNDP, clasamente internaţionale ale universităţilor) etc. – analizaţi datele şi veţi observa stagnare, uneori regres, iar acolo unde există progres, este vorba despre unul sinuos şi lent.

Nu trebuie să fii expert în apărare ca să realizezi că România nu ar putea face faţă unei potenţiale ameninţări militare externe fără sprijinul NATO şi îndeosebi al americanilor. Tehnica perimată, infrastructura învechită şi subdezvoltată, bugetul insuficient pentru o modernizare şi instruire corespunzătoare, contractele cel puţin dubioase, gradele obţinute pe alte criterii decât competenţa au menţinut Armata Română mult sub nivelul la care aceasta ar fi trebuit să fie astăzi. Nu trebuie să ai „ochi albaştri” ca să intuieşti că serviciile secrete autohtone nu au cum să se ridice deasupra standardelor de profesionalism şi cinste pe care le-au demonstrat şi celelalte instituţii româneşti. Nu trebuie să fii politician corupt ca să te gândeşti că o justiţie afectată la rândul ei de corupţie poate fi folosită ca o armă politică. Nu trebuie să fii doctor în economie ca să înţelegi că dacă România s-ar confrunta din nou cu o criză economică internaţională, şi de data aceasta oamenii ar avea foarte mult de suferit. Nu trebuie să priveşti prea departe în trecut, tragedii petrecute în ultimii ani, precum accidentul aviatic din Apuseni sau prăbuşirea elicopterului SMURD în lacul Siutghiol, au arătat capacitatea de reacţie a autorităţilor şi cât de capabile ar fi acestea să răspundă în faţa unui dezastru major. Nu trebuie să ai unul sau două decenii în politica la vârf ca să ştii că toate aceste slăbiciuni şi multe altele fac din România un stat uşor de manevrat din afară. Cât despre protejarea propriilor cetăţeni peste mări şi ţări, statul român se dovedeşte în fiecare zi incapabil de a-i proteja pe cei de acasă.

Una dintre principalele cauze ale fragilităţii acestei ţări este corupţia. Dacă nu se întâmplase înainte, activitatea DNA din ultimii ani a deschis ochii românilor asupra amplorii acestui fenomen. După un sfert de veac de alegeri mai mult sau mai puţin corecte, dar în general libere, partidele politice româneşti, cel puţin în eşaloanele lor superioare, se dezvăluie a fi nişte clanuri de bandiţi. Ani la rând, liderii acestor clanuri, foarte mulţi dintre ei personaje cu o structură interioară profund mafiotă, au ocupat cele mai importante funcţii în stat, numitorul lor comun fiind dispreţul faţă de cetăţean. În acelaşi timp, rudele, prietenii şi acoliţii acestora s-au îmbogăţit din afaceri cu statul, au ajuns să controleze aproape toate sectoarele de importanţă ale ţării, au transformat mass-media autohtonă, cu puţine excepţii, într-o maşinărie de propagandă şi manipulare. Pe un fundal caracterizat de o anumită îngăduinţă faţă de necinste să-i spunem tradiţională a acestui popor, au reuşit astfel să construiască un sistem incompatibil cu democraţia.

Iar aici poate fi introdusă în discuţie o a doua cauză majoră a slăbiciunii statului român – lipsa de reacţie a cetăţenilor la corupţie şi, în general, la orice abatere de la democraţie. Ca să o spun direct, foarte firavul răspuns al românilor la ceea ce s-a petrecut în această ţară în toţi aceşti ani lasă impresia că toleranţa acestui popor la mizerie nu cunoaşte limite. Este un semn major de boală a societăţii româneşti ca lupta anticorupţie să izvorască din nevoia aliaţilor vestici de a securiza graniţa estică a NATO şi a Uniunii Europene, în loc să izvorască din dorinţa oamenilor de a trăi mai bine într-o ţară liberă şi democratică. Nu este normal şi nu este sănătos ca lupta cu sistemul corupt să fie lăsată exclusiv în mâinile instituţiilor precum Direcţia Naţională Anticorupţie. Lustraţia clasei politice nu poate fi făcută doar prin lege sau printr-o lege, aşa cum unii doreau la începutul anilor ’90, ea poate şi trebuie să fie făcută prin vot. Iar atunci când votul eşuează, când cetăţeanul se găseşte o dată la câţiva ani în situaţia de a alege între diferite feţe ale aceluiaşi rău, democraţia îi dă dreptul şi chiar îl obligă să se apere prin toate mijloacele democratice pe care le are la îndemână.

Nimic bun nu se va întâmpla în România dacă procentul cetăţenilor care sunt dispuşi să lupte pentru această ţară, pentru un viitor mai bun în această ţară,  va rămâne în jurul a 0,1% – 0,2%, aşa cum s-a întâmplat până acum. În timp ce oamenii îşi vor vedea fiecare de vieţile lor, clanurile despre care scriam mai sus îşi vor continua activităţile murdare, vor deveni mai puternice şi într-o zi vor returna palmele primite în anii aceştia de la DNA. Modificarea Codurilor penale, legea partidelor, legile electorale şi multe altele care vor urma vor fi prilej de victorie pentru bandiţi şi înfrângeri usturătoare atât pentru cei puţini care vor protesta în stradă, cât şi pentru cei mulţi care se vor rezuma la a înjura în faţa televizorului sau a calculatorului.

România de astăzi este condusă în mare parte de generaţia politicienilor născuţi la sfârşitul anilor ‘60 şi începutul anilor ’70. După cum se poate observa, această generaţie nu se dovedeşte cu nimic mai bună decât precedentele, ba din anumite puncte de vedere se poate afirma că este mai rea.  Următoarea la rând este generaţia mea, şi ţin să fac acest avertisment public: în comparaţie cu ea, generaţia Ponta-Udrea va părea o ceată de mici discipoli ai lui Arsenie Boca.

Astfel aduc în discuţie o a treia cauză a slăbiciunii statului român şi, cred, cea mai importantă – eşecul educaţiei şi al culturii. Oricât va fi de eficientă DNA, oricât de des vor ieşi 2000 sau 20 000 de oameni în stradă, nimic bun nu se va întâmpla în ţara aceasta fără o reformă majoră în educaţie şi în cultură. De fapt, nu este suficientă o reformă, este nevoie de o revoluţie. Nu una „culturală” precum cea a lui Mao, ci una a gândirii, a repunerii valorilor acolo unde le este locul, a credinţei într-o ţară mai bună pentru toţi cetăţenii ei, precum cele ale lui Gandhi sau Martin Luther King Jr.  Doar printr-o astfel de revoluţie vom putea trăi cândva într-o Românie puternică în Europa şi în lume. În absenţa ei, vom fi nevoiţi să vieţuim fiecare cum putem, într-o Românie slabă şi bolnavă în bătaia vântului.

Acest text a apărut și aici:

http://www.gandul.info/gandul-meu/gandul-meu-un-secret-incomod-romania-este-un-stat-slab-aflat-in-zona-mediocritatii-in-lume-iata-cele-trei-cauze-14480703

http://dealulmelcilor.com/2015/06/o-romanie-slaba-in-bataia-vantului/

What a sad, sad day for mankind when Lucille cries alone…

15 Mai 2015

Întrebarea cu care fiecare cetăţean moldovean merge astăzi la urne

30 Noiembrie 2014

FOTO: inpress.ua

Cu câteva luni înainte de izbucnirea protestelor din Ucraina stăteam de vorbă cu un amic basarabean despre viitorul ţării sale. Se număra printre cei care considerau că Moldova trebuie să rămână în afara Uniunii Europene şi îşi susţinea poziţia în principal prin argumente economice. I-am dat dreptate în privinţa faptului că drumul Moldovei către statutul de membru deplin al UE va presupune anumite sacrificii, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul României. Am încercat însă să îi demonstrez că beneficiile vor fi incomparabil mai mari. Dar dincolo de o analiză costuri-beneficii, m-am străduit să îi arăt că ţara sa nu mai poate zăbovi între două lumi, că viitorul nu foarte îndepărtat îi va forţa pe moldoveni să aleagă între Europa şi Rusia.

Cred că EuroMaidanul ucrainean, anexarea Crimeei de către Federaţia Rusă şi toate evenimentele care au urmat i-au lămurit pe toţi moldovenii că ţara lor nu îşi mai poate permite să bată pasul pe loc. Chiar dacă într-o măsură mult mai mică decât Ucraina, Moldova este astăzi un teritoriu al disputelor între Vest şi Est, o stare de fapt care are tot potenţialul de a deveni periculoasă în cazul în care moldovenii vor şovăi la urne. Dincolo de influenţele externe, de clasa politică incompetentă şi coruptă, de problemele zilnice cu care se confruntă moldoveanul de rând, este imperios ca votul de astăzi să indice cât mai clar cu putinţă direcţia în care majoritatea moldovenilor vor ca ţara lor să se îndrepte.

Motivaţia necesară pentru a merge la vot şi alegerea unui partid sau a altuia se pot regăsi în răspunsul la o întrebare pe care fiecare cetăţean al Moldovei ar trebui să şi-o adreseze: Ce fel de viitor aş putea avea eu şi cei dragi mie în Uniunea Europeană şi ce fel de viitor ne-ar aştepta alături de Federaţia Rusă? Doar aceste două posibilităţi există, fie ca Moldova să se alăture României şi celorlalte state într-o Europă unită, fie ca ea să devină un satelit al Federaţiei Ruse.

Puterile occidentale au tot interesul ca Moldova să adere la Uniunea Europeană, un mare pas în acest sens fiind semnarea Acordului de Asociere. Iar România va continua să îşi sprijine sora mai mică indiferent de rezultatul alegerilor parlamentare. Restul depinde de moldoveni. Destinul Moldovei se află în mâinile lor.

Într-un text publicat vineri, Cristian Tudor Popescu afirma: „Dacă aveam cetăţenia moldoveană, mi-aş fi dat şi eu lucrul cel mai de preţ pe care-l posed, după pix, votul, pentru o Moldovă a zorilor de ziuă…”

Cuvintele sale m-au făcut să-mi imaginez cum ar fi dacă, într-un gest extraordinar de fraternitate, sute de mii de români ar solicita autorităţilor de la Chişinău cetăţenia Republicii Moldova.

Acest text a apărut şi aici:

http://www.gandul.info/gandul-meu/gandul-meu-intrebarea-cu-care-fiecare-cetatean-moldovean-merge-astazi-la-urne-13673358

http://dealulmelcilor.com/2014/11/intrebarea-cu-care-fiecare-cetatean-moldovean-merge-astazi-la-urne/