„300 de parlamentari”, un exemplu de populism. Ce garanții există că un număr mai mic de parlamentari ar duce la „o relație mai bună între aceștia și cetățeni”?
1. Sunteți de acord cu trecerea la un Parlament unicameral în România?
2. Sunteți de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane?
Aceste două întrebări au fost adresate românilor cu ocazia referendumului consultativ organizat la finalul anului 2009. De atunci, sunt reluate ca promisiuni în campaniile electorale.
Cum ați răspuns sau cum răspundeți la ele? Îmi puteți explica, vă rog, de ce sunteți de acord sau de ce sunteți împotrivă? Care sunt argumentele dumneavoastră?
Câți parlamentari are România în acest moment? Câți senatori și câți deputați? Cum stabilim care este numărul optim de reprezentanți pe care trebuie să-l aibă un stat democratic la un anumit moment? Care este numărul optim de parlamentari pe care trebuie să-l aibă România? Cum stă țara noastră în comparație cu alte state democratice la numărul de parlamentari și în privința raportului parlamentari/populație? De ce 300 de parlamentari și nu o altă cifră? De ce nu 500, 350, 200, 100 sau 50? Ce este aceea „normă de reprezentare”? Care este norma de reprezentare în acest moment în România? 1 deputat la 73.000 de locuitori și 1 senator la 168.000 de locuitori este prea mult sau prea puțin pentru ca populația să fie corect reprezentată în diversitatea ei? Un parlament mai bun depinde mai mult de numărul sau de calitatea parlamentarilor? Sistem „unicameral” sau „bicameral”? Ce înseamnă, care sunt avantajele și care sunt dezavantajele unuia sau altuia dintre cele două sisteme?
Ce credeți, câți români pot răspunde în cunoștință de cauză la aceste întrebări? Dar dintre politicieni, de exemplu cei deveniți acum senatori și deputați, câți credeți că pot oferi răspunsuri avizate? Înjurați-mă dacă așa simțiți, dar apoi testați. Adresați câteva dintre întrebările mai dificile de mai sus parlamentarilor pe care i-ați votat.
Aș putea scrie în continuare un text lung și tehnic pe această temă fără a mă deranja dacă ar fi foarte puțin citit. Dar nu acesta îmi este obiectivul. Ceea ce vreau să vă arăt este cât de prezente sunt populismul și demagogia, alături de superficialitatea în gândire, chiar și în zonele mai curate ale politicului și ale societății românești.
Traian Băsescu a inițiat acel referendum consultativ în toamna anului 2009 știind foarte bine că va constitui un avantaj major în alegerile prezidențiale. Cunoștea foarte bine sentimentele cetățenilor față de parlamentari, faptul că larga majoritate a populației nu are nici măcar cunoștințe elementare despre subiect, că politicienii vor putea ignora rezultatul fără consecințe majore iar subiectul va putea fi reutilizat în viitor ca armă politică. A fost o mișcare politică specifică unui politician foarte abil, dar și foarte cinic.
Cu ocazia alegerilor de anul acesta, vechi demagogi dar și politicieni poate bine intenționați au reluat subiectul fără a da însă semne de chibzuință.
Iată ce afirmă un partid politic*:
„Românii au decis în mod constituțional, prin referendum, necesitatea limitării numărului de parlamentari la 300. Scăderea numărului de parlamentari nu presupune o mai slabă reprezentare a cetățenilor, ci, dimpotrivă, forțarea partidelor să trimită în Parlament cei mai competenți membri, renunțând la punerea pe locuri eligibile a unor candidați doar ca răsplată pentru activitatea din partid, urmând ca aceștia să ocupe un fotoliu cald pentru următorii patru ani.”
Așa o fi? Dacă un deputat va reprezenta 101.000 locuitori (în loc de 73.000) și un senator 203.000 de locuitori (față de 168.000), reprezentarea nu va fi „mai slabă”? Cât despre „forțarea partidelor de a trimite oamenii cei mai competenți”, așa ați observat că au funcționat lucrurile în ultimii 30 de ani? Sau că mai marii politicii își asigură de fiecare dată locurile (lor și/sau apropiaților), urmați de cei care cotizează mai mult sau de cei care sunt mai fideli partidelor?
Au folosit oare politicienii vreo formulă matematică indicată în literatura de specialitate pentru a ajunge sau a verifica dacă 300 de parlamentari este cifra dezirabilă? Oare i-au citit pe Rein Taagepera sau pe Kristof Jacobs și Simon Otjes? Dacă da, sunt de acord sau nu cu aplicarea criteriului rădăcinii cubice a populației? Eu am mari îndoieli că au habar despre asemenea lucruri.
În alt loc, aceeași formațiune politică scrie:
„Bugetul parlamentului a crescut în fiecare an. Din 2015 și până acum, statul român a dublat cheltuielile cu parlamentul. De la 341 de milioane de lei în 2015, la 687 de milioane de lei în 2020.
300 de parlamentari înseamnă să avem 200 de deputați și 100 de senatori în cele două camere ale parlamentului.
Scăderea cheltuielilor cu parlamentul.
O relație mai bună între cetățeni și parlamentari.”
Un alt partid comunica în campanie potențialilor votanți:
„Referendumul a fost propus de președintele Traian Băsescu pe 24 septembrie 2009 și a avut două motive:
Eficientizarea Parlamentului și reducerea cheltuielilor (aproximativ 50.000 euro/mandat/fiecare parlamentar);
Oponența parlamentarilor față de reformarea Constituției, deși aceștia promiseseră că o vor face și în 2004, și în 2008, la alegerile parlamentare;”
și
„Au trecut 11 ani de la referendumul pentru 300 de parlamentari și niciun partid, în afara Partidului X (nostru), nu a fost interesat să pună în aplicare voința poporului.”
*Nu dau intenționat numele partidelor pentru a limita subiectivismul unora dintre cititori.
Să luăm afirmațiile pe rând:
Și-au pus oare politicienii de mai sus întrebarea ce „efecte secundare” va genera creșterea numărului de voturi necesar unui candidat pentru a intra în Parlament? Ar putea această creștere avantaja partidele mari și dezavantaja partidele mici și candidații independenți?
Cum s-a ajuns de la 300 de membri într-un parlament unicameral, la 200 de deputați și 100 de senatori? Este oare același lucru? (Vă asigur că nu.) Dacă găsiți o explicație oferită de vreun politician, vă rog să-mi dați și mie să citesc!
Au făcut oare vreo simulare care să garanteze scăderea „cheltuielilor cu Parlamentul”? În urma scăderii numărului de parlamentari, ar putea, de exemplu, crește bugetul individual alocat fiecăruia dintre cei 300 „rămași”? Ce s-ar întâmpla cu celelalte cheltuieli, de exemplu cele ce țin de suportul administrativ? Ar afecta această scădere calitatea procesului legislativ? Merită sacrificat plusul de reprezentativitate pentru o diminuare (poate nesemnificativă) a costurilor?
Ce garanții există că un număr mai mic de parlamentari ar duce la: „O relație mai bună între cetățeni și parlamentari”? Competitivitatea mai mare poate? A testat cineva o asemenea ipoteză?
Cât despre parlamentul unicameral, ce s-a întâmplat cu el? Aceiași politicieni afirmau deunăzi că pe moment au cam renunțat la el pentru că ar presupune o intervenție asupra Constituției. În lipsa unei majorități parlamentare care să susțină cu adevărat limitarea numărului la 300, vor putea spune mai târziu că nici reducerea numărului nu a fost posibilă. Vor avea, astfel, un subiect de refolosit cu ocazia viitoarelor alegeri.
Stabilirea numărului de parlamentari și alegerea formei pe care să o îmbrace Parlamentul sunt un exemplu de subiect care necesită o dezbatere foarte serioasă, concursul specialiștilor în domeniu fiind obligatoriu (spre exemplu, în 2008 s-a redactat Raportul Stanomir, un pas în acest sens). Dacă în urma acestor dezbateri, România ar opta în cunoștință de cauză pentru reducerea numărului de parlamentari și trecerea la un legislativ unicameral, am vorbi despre o abordare responsabilă. Referendumul consultativ pe un asemenea subiect poate avea o noimă doar în eventualitatea în care populația a atins un nivel ridicat de educație politică. În cazul României, din păcate, nici nu poate fi vorba de așa ceva în acest moment (și cu atât mai puțin acum 11 ani). În privința politicienilor, dacă ar fi ambele prezente, cinstea și profesionalismul i-ar obliga la un alt mod de a face campanie și, mai ales, la un alt mod de a face reformă.
Textul acesta este însă destinat în primul rând cetățenilor: Vă rog, treceți fiecare subiect prin filtrul gândirii, indiferent dacă vine de la politicienii dumneavoastră preferați sau de la cei pe care îi detestați. Să nu (re)trăim vremuri ale somnului rațiunii!
*
Acest text a fost publicat și aici:
stefancociodar.wordpress.com 